marți, 26 iunie 2012

Le Havre


An: 2011

Regie: Aki Kaurismäki
Scenariu: Aki Kaurismäki
Distributie: Jean-Pierre Léaud
                 Jean-Pierre Darroussin
                 Kati Outinen
      Mergând pe premisa „bine faci, bine găsești”, regizorul finlandez Aki Kaurismäki, ne oferă un minunat basm modern, sau mai bine zis o fabulă în imagini, într-un oraș-port francez Le Havre.
       Marcel Marx, un om modest care își câștigă existența din lustruit pantofi, locuiește împreunnă cu soția sa   într-un oraș mic, unde se bucură de simpatia vecinilor cu care are o relație apropiată. Un om care în ciuda situație materiale este amabil, generos și care mai are și simțul umorului, este un personaj pe care îl îndrăgești instantaneu. Când Marcel întâlnește pe neașteptate un tânăr refugiat din Africa pe nume Idrissa, ceea ce începe cu a fi un ajutor temporar cu hrana, se transformă curând în misiunea unui om si a prietenilor săi de a ajuta un copil să-și îndeplinească visul de a ajunge în Londra la mama sa. 
      O dramă sensibilă, dar în același timp hilară, Le Havre este un film ce te încântă nu numai prin poveste, dar și vizual. Regia este excelentă, filmat într-o atmosferă nostalgică, ce îți dă impresia unei alte epoci, cu o lumină romantică, filmul pare a fi un basm. Până și personajele, mimica lor, expresiile par a fi rupte din alte timpuri.
      Scenariul este original, nici măcar o clipă nu duce spre melodramă, cu toate că un subiect atât de sensibil ar fi putu ușor să cadă în lacrimogen. Dar Kaurismäki s-a descurat incredibil și ne-a dăruit o poveste specială despre compasiune și generozitate spusă într-un mod cât se poate de nostim, plăcut, cu o simplitate și o sinceritate debordantă.
      După cum am spus la începutul articolului, filmul poate fi văzut ca o fabulă, construit într-o notă optimistă, un film despre speranțe și miracole, este o lecție despre satisfacțiile pe care le primești atunci când oferi, din suflet, fără să ceri nimic înapoi.
     Așa cum s-a observat și pe blog, nu am văzut prea multe filme de anul acesta, dar din ce am văzut până acum Le Havre este filmul care m-a convins din toate punctele de vedere, regie, scenariu, interpretare, scenografie. 
     Le Havre este un film fermecător, care merită vizionat, mai bine zis, este obligatoriu de vizionat.



     
Read more >>

duminică, 24 iunie 2012

Submarine - film vs. carte

     Povestea Submarine este destul de simplă, pe scurt, un adolescent de 15 ani, Oliver Tate, are doua obiective: sa-si piarda virginitatea înainte de ziua sa de naștere și să rupă legatura dintre mama sa si fostul ei iubit care a reaparut in viețile lor.
      Marea problemă cu adaptările este că, într-un timp atât de scurt nu prea ai acum să prezinți toate detaliile esentiale ale unei cărți. Chiar și la adaptari foarte bune, cât se poate de fidele este această problemă. De exemplu, Zorba Grecul, care este un film excelent iar Anthony Quinn oferă o intrepretare extraordinară, și cu toate astea imi este greu să cred că cei care nu au citit cartea au reușit să-l înțeleagă în totalitate pe Zorba.
     Cât despre Submarine, adaptarea nu este slabă, dar nu este nici extraordinară, este destul de superficială si exclude total foarte multe detalii esențiale. În primul rând prezentarea personajelor: înafara de personajul principal care este destul de bine surprins în film, restul personajelor sunt destul de superficial prezentate. Nu cred că cei care au vazut doar filmul si nu au citit si cartea au înțeles toate personajele, dar mai ales pe Jordana, sincer nici regizorul nu cred că a înțeles personajul Jordanei. În carte adulții sunt personaje amuzante prin felul in care sunt construite, dar în film se îndreaptă prea mult sper caricaturi, în special Graham  pe care eu mi-l imaginam total diferit.
   Filmul luat ca atare nu e slab deloc, e o comedie cu adolescenți destul de bine realizată, nu te impresionează, dar nici nu o treci cu vederea. Cei care nu au citit cartea vor fi încântați de film și într-o oarecare măsură au de ce, este amuzant, inteligent, iar personajul principal este foarte bine conturat, dar cei care au citit și cartea vor fi destul de dezamăgiți asta pentru că unele scene extrem de amuzante din carte sunt prezentate destul de patetic în film, multe detalii esențiale (ex. jurnalul), sunt trecute cu vederea, iar finalul... cred ca l-au adaptat din alta carte, sau mai bine zis l-au adaptat dintr-o comedie americană, pentru că eu nu am citit nimic de genul.
   Marea greseală a regizorului este că a transformat o comedie „neobrăzată”, într-o comedie romantică și asta chiar nu era necesar. 
   În concluzie, Submarine înainte de toate este o poveste extrem de amuzantă și inteligentă care o să vă placă cu siguranță, recomandarea mea este să vă alegeți ori citiți cartea, ori vedeți filmul, pe mine personal, nici una nu m-a impresionat în mod special, dar m-au binedispus (mai mult cartea decât filmul).



Read more >>

sâmbătă, 23 iunie 2012

Submarine - Joe Dunthorne

     O carte plăcută, amuzantă, dar nu memorabilă.
     Submarine a fost numită de către The Independent „cea mai isteață, mai amuzantă, mai neobrăzată istorisire a frământărilor unui adolescent de la De veghe în lanul de secară”. De obicei evit cărțile cu și despre adolescenți deoarece mi se par plictisitoare, „fumate” abordează aceleași subiecte în aceeași manieră, și să recunoaștem cele mai multe dintre ele sunt scrise destul de stângaci. Însă de data aceasta sunt de acord cu descrierea dată de The Independent, Submarine chiar a fost o plăcere, amuzantă și isteață m-a binedispus de fiecare dată când deschideam cartea, este captivantă, odată ce începi să citești cu greu îți vine să o lași jos și a reuși să mă trezească de fiecare dată când îmi era somn în metrou. Însă cu toate acestea, așa cum am spus la începutul articolului, nu este o carte memorabilă, asta pentru că, punctul forte este personajul care este incredibil de bine construit și povestea. Din păcate însă stilul de scriere al lui Joe Dunthorne nu m-a convins, nu este stângaci deloc, nu mă înțelegeți greșit, dar nici nu m-a surprins, nimic special care să mă facă să vreau să citesc și alte cărți ale autorului. 
    Nu spun că a fost un timp pierdut, dar și când mă gândesc că am o listă cu peste 1000 de cărți pe care vreau să le citesc, parcă nu era Submarine chiar o prioritate, dar asta este o părere cât se poate de subiectivă, cartea nu este rea deloc, poate doar așteptările mele erau prea mari.
    De asemenea am citi foarte multe recenzii ale cărții în care se zicea că ar fi o carte neconvențională, cred că ar trebui să revizuim puțin acest termen, pentru că dacă stăm și ne gândim puțin în ce secol trăim, semnificația cuvântului neconvențional însemnă ceva mai mult decât o poveste adolescentină scrisă „fără perdea”, pentru care cuvântul cel mai potivit poate ar fi „neobrăzată” și nimic mai mult.
   Povestea unui adolescent al vremurilor noastre, Oliver, ce se confruntă cu problemele specifice vârstei, relația cu părinții, prima dragoste, primul raport sexual, comportament confuz etc., este o poveste ce trebuie citită de adolescenți pentru că mulți dintre ei se vor regăsi în gândurile și grijile lui Oliver.
   Cât despre adaptarea cinematografică, încă nu pot să spun nimic, cât timp am citit cartea am încercat să evit orice contact cu filmul, nici măcar trailer-ul nu l-am văzut, nu am vrut să fiu influențată în nici un fel și am vrut să-mi creez propria imagine. Dar promit că zilele astea o să vizionez și filmul, abia aștept să văd dacă diferă foarte mult de viziunea mea, și o să revin cu o comparație carte-film.

Read more >>

marți, 19 iunie 2012

Hitchcock - Apariții Cameo

      Mai mulți regizori au apărut în propriile lor filme, unii mai mult, alții mai puțin, uneori e nevoie să vezi de câteva ori filmul până să-i remarci, alteori „își distribuie” roluri semnificative. Cred că suntem cu toții de acord că recordul la apariții cameo îl deține Alfred Hitchcock. Regizorul și-a făcut apariția în nu mai puțin de 39 din cele 52 de filme realizate. Acest lucru a devenit un fel de semnătură a regizorului și pentru că aparițiile lui erau atât de scurte, uneori nici nu-ți puteai da seama la prima vizionare, iar publicul devenea mai atent la căutarea lui Hitchcock decât la poveste, a decis să-și facă apariția la începutul filmelor.
                                          The Birds
                                          Dial M for Murder
                                          Foreign Correspondent
                                         Lifeboat
                                          Rear Window
                                         Strangers on a train
                                         To Catch a Thief
                                          Blackmail
Și dacă vreți să vedeți ce apariții cameo ați ratat la vizionarea filmelor, urmăriți următorul video ce conține toate aparițiile regizorului.




Read more >>

luni, 18 iunie 2012

Rebecca

An: 1940
Regie: Alfred Hitchcock
Sceanriu: Joan Harrison
               Philip MacDonald
Distribuție: Laurence Olivier
                 Joan Fontaine
                 Gladys Cooper
    Marian de la FilmSinopsis a venit cu o propunere excepțională, ne invită la o săptămână Hitchcock în care să publicăm câteva cuvinte despre un film preferat semnat Alfred Hitchcock. Îmi este foarte greu să aleg un singur film preferat al unuia dintre cei mai mari regizori ai tuturor timpurilor, dar daca ar trebui să aleg neapărat probabil acesta ar fi Rear Window. Cu toate acestea am decis să încep săptămâna cu „începutul”, primul meu contact cu Hitchcock, Rebecca.
    Rebecca va fi întotdeauna un film special pentru mine, acesta fiind nu numai primul meu contact cu Hitchcock, ci și primul meu contact cu cinematografia de calitate (alături de Călăuza - Tarkovskiy). Filmul este bazat pe romanul cu același nume al lui Daphne du Maurier și este filmul care i-a adus prima nominalizare Oscar regizorului
    Rebecca, la fel ca toate filmele maestrului, este plin de suspans și teroare psihologica, având, însă, în plus accente de melodramă și o doză mai mare de romantism față de restul producțiilor. Fiind printre primele filme ale regizorului, mai exact al 5-lea, poate că nu se ridică la nivelul capodoperelor ce au urmat, dar pentru mine a rămas tot timpul printre preferatele mele asta și datorită adaptării, romanului, care cu toate că păstrează atmosfera și firul narativ, aproape fidel, are două modificări majore, care aduc un plus de mister poveștii. Nu știu dacă datorită faptului că am văzut mai întâi filmul, dar când am citit cartea în fața mea se desfășurau imagini din film, Hichcock a realizat cea mai potrivită atmosferă pentru a ilustra romanul.
    Povestea începe în Monte Carlo, unde ne este prezentată o tânără (Joan Fontaine) ce îl întâlnește pe fermecătorul Maxim de Winter. Cei doi se îndrăgostesc unul de ceolălalt, iar idila lor se îndreaptă rapid către o căsătorie. Aceasta nu este prima căsătorie a lui Maxim, el a mai avut o soție, Rebecca care a murit într-un accident cu barca. Odată ajunsă la reședința acestuia, tânăra soție începe să se simtă din ce în ce mai apăsată de bizara poveste a fostei soții, această stare fiindu-i amplificată mai ales de menajeră, care vrea să păstreze memoria Rebeccăi vie în casă. Tulburată psihic de comportamentul menajerei față de ea, dar și de faptul că totul în casă a fost păstrat ca atunci când Rebecca trăia, ca un altar, tânăra se simte în concurență cu răposata soție. 
    Vizual filmul este încântător, cu o atmosferă gotică magnifică susținută perfect de decor și costume, dar și de personaje fermecător de sinistre. Toate acestea accentuând misterul filmului și starea continuuă de suspans.
    Nu este nici un secret că Mr. Hitchcock prefera blondele, iar Joan Fontaine a fost una dintre blondele lui favorite, cu care a mai colaborat și la Suspicion. De asemenea regizorul a mai vrut-o și pentru rolul principal din Foreign Correspondent, dar producătorul David O. Selznick s-a opus acestei decizii, astfel că rolul i-a fost distribuit lui Laraine Day. Pentru extraordinara performanță din Rebecca, Joan Fontaine primit o nominalizare Oscar, la fel ca și colegul ei de platou Laurence Olivier, pentru rolul lui Maxim de Winter. 
   Primul film al lui Hitchcock în America, Rebecca, a fost un succes de box office, dar și un succes la critici, având 11 nominalizări Oscar în 1941 dintre care a câștigat două, pentru cel mai bun film și pentru cea mai bună imagine.


   
Read more >>

duminică, 17 iunie 2012

Trainspotting


An: 1996

Regie: Danny Boyle
Scenariu: John Hodge
Distribuție: Jonny Lee Miller
                 Robert Carlyle
                 Ewan McGregor
    Filme despre droguri....câte nu s-au făcut. Trainspotting este primul de acest gen pe care l-am văzut, și tot ce urmat după mi s-a părut mediocru. Cu toate că mi-a plăcut și Requiem for a Dream (întotdeauna am avut tendința de a compara cele două filme) mi se pare sub nivelul Trainspotting. Ceea ce-i lipsește producției lui Darren Aronofsky este profunzimea pe care Boyle o oferă filmului său, Requiem for a Dream este mai superficial, îți dă totul „de-a gata”, nu-ți pune mintea la contribuție, e ceva de genul „asta se întâmplă dacă iei droguri și ..punct”, morala bine subliniată și la vedere, spre deosebire de Trainspotting care te pune puțin pe gânduri, te lasă să reflectezi și să-ți formezi o părere proprie. Se pare că, fără să vreau, am criticat puțin Requiem for a Dream, o să primesc probabil câteva roșii în cap, dar nu asta mi-a fost intenția, am zis, mi-a plăcut și acesta, dar am sesizat câteva „scăpări” și am simțit nevoia să le împărtășesc.
      Trainspotting este un film profund, tulburător, este îndrăzneț și în același timp are și doza potrivită de umor, rețeta perfectă pentru o apropiere cât mai mare către o producție desăvârșită. Ceea ce este special la acest film este faptul că reușește să surprindă viața unui dependent de droguri în toată complexitatea sa, într-o combinație de realism și suprarealism, într-un mod unic, marca Danny Boyle.
      Regia excepțională este susținută perfect de un scenariu extraordinar, ce reușește să-l surprindă pe protagonist în toată agonia sa, ce ne aduce personaje cu trăiri atât de comune printre dependenții de droguri și totuși unice, în situații comune, dar prezentate într-un mod unic. Ei iubesc drogurile și apoi le urăsc, au mustrări de conștiință și vor să renunțe, dar nu au voință, își văd prietenii cu probleme datorită drogurilor, dar nu renunță, își așteaptă propriile experiențe.
     Termenul de „trainspotting” se referă la persoanele ce stau pe peronul gării toată ziua și își notează sosirile și plecările trenurilor...ca hobby, în film însă „trainspotting” este termenul folosit, de drogați, cu referire la urmele înțepăturilor de pe brațele lor.
     Mark Rento (Ewan McGregor) este genul de antierou pe care nu ai cum să nu-l placi. Te dezgustă uneori, nu ești de acord cu el aproape niciodată și cu toate astea pur și simplu îl adori, un dependent ce dă dependență. Interpretările actorilor sunt senzaționale și îți oferă o doză garantată de bună dispoziție în compania unor personaje memorabile.
     Soundtrack-ul este sublim și susține atmosfera filmului pe ritmuri de punk și Brit-pop.
   Trainspotting este artă, este o artă îndrăzneață, intensă, ce reușește o combinație perfectă și unică de dramă cu umor, fără a se îndrepta, nici măcar o clipă, către parodie sau melodramă. Pervers și irezistibil ți se strecoară în sânge ca un drog, și reacția după vizionare este că vrei să-l mai vezi o dată și încă o dată.
     „Choose life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Choose a fucking big television, Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin openers. Choose good health, low cholesterol and dental insurance. Choose fixed- interest mortgage repayments. Choose a starter home. Choose your friends. Choose leisure wear and matching luggage. Choose a three piece suite on hire purchase in a range of fucking fabrics. Choose DIY and wondering who you are on a Sunday morning. Choose sitting on that couch watching mind-numbing sprit- crushing game shows, stuffing fucking junk food into your mouth. Choose rotting away at the end of it all, pishing you last in a miserable home, nothing more than an embarrassment to the selfish, fucked-up brats you have spawned to replace yourself. Choose your future. Choose life... But why would I want to do a thing like that?” - Mark Rento

    P.S. Recomand și cartea cu același nume, scrisă de 
Irvine Welsh, este senzațională

Read more >>

joi, 14 iunie 2012

Cele mai înspăimântătoare filme - leapșă cinefilă

      Când am scris recenzia pentru Suspiria și am precizat ca sunt foarte puține filme care au reușit sa mă sperie cu adevărat, Corina mi-a dat ideea de a face un astfel de top. Dacă aș fi făcut o listă a filmelor horror preferate lista ar fi fost mai lungă, dar nu toate filmele de pe listă m-au și speriat. Eu o să respect dorința Corinei și o să mă rezum doar la filmele care mi-au cauzat insomnii, indiferent dacă se numărăr sau nu printre preferatele mele. Înainte să „mă dezlănțui” trebuie să precizez că, neapărat, vreau să știu ce filme i-au înfricoșat pe dragii mei cinefili: Corina de la Scriu..fără imaginație, Laura de la Cinemateca Trisk, Teo de la CineMagazin, Adriana de la Cinemateca lu' Zăvoi, Jovi de la Filme și Cărți, Marian de la FilmSinopsis, Adina de la La Buticul cu Filme și Cărți, Angela de la AnzhelaMoviesRontzikiAnibasPiratulCinefil. Dacă am uitat pe cineva, să-mi fie cu iertare și să se simtă liber oricine să preia leapșa. Dar, atenție este vorba despre cele mai înspăimântătoare filme, nu trebuie să fie printre filmele preferate ci printre cele care v-au făcut să vă puneți mâinile la ochi, să aprindeți lumina, sau v-au dat insomnii, poate fi și doar o scenă, dintr-un film.
      Suspiria - nu este genul de horror care incepe lent, si ne introduce incet incet in atmosferă, Suspiria te ia tare, din prima, și așa te ține tot filmul, nu te lasă să respiri nici o clipă. Nu pot sa spun ca m-am speriat încât să aprind lumina, să închid ochii etc., dar m-a tinut intr-un suspans continuu și pentru asta merită menționat, dar și pentru faptul că este unul dintre filmele mele preferate și un film care îți oferă o experiență unică.
       Poltergeist - sunt sigură că dacă o să revăd filmul o să râd gândindu-mă că m-a speriat  atât de mult cândva, dar în copilărie m-a traumatizat. Dacă A Nightmare on Elm Street și Child's Play m-au fascinat (fiind și primele filme pe care eu îmi amintesc să le fi văzut, exceptând animațiile), ei bine Poltergeist a reușit să bage spaima în mine și să mă facă să mă comport ca un copil normal, care se sperie când vede „monștrii” la TV și care nu privește singur (sau deloc) filme de groază.
      The Omen - nimic nu mi se pare mai „creepy” decât o față inocentă atașată unei minți diabolice.
P.S. Din categoria „copii nebuni”, recomand Quien Puede Matar a un Nino, un film nu foarte înspăimântător, dar un film foarte bun.
      The Exorcist - este filmul care mi-a dat o lecție importantă: „niciodată să nu râzi de cei care se sperie ușor la filmele de groază, că o să vină și rândul tău, și atunci....”
      Cannibal Holocaust - este filmul pe care îmi doresc să nu-l fi văzut niciodată, dacă acest film nu ar fi existat viața mea ar fi fost mult mai fericită. E genul de film care îți rămâne în cap o bună perioadă de timp și te-ai uita chiar și la prințese Disney, zâne și unicorni, orice, numai să uiți de el. 
După cum am mai spus, mă sperii foarte rar și sunt foarte puține filme care m-au înspăimântat cu adevărat, dar uneori apar și filme precum Cannibal Holocaust și The Exorcist, care au avut grijă să-mi strice „reputația” și să mă sperie cât pentru toate filmele horror pe care le-am văzut până acum, la un loc.
Read more >>

duminică, 10 iunie 2012

Being There

An: 1979
Regie: Hal Ashby
Scenariu: Jerzy Kosinski
Distribuție: Peter Sellers
                 Shirley MacLaine
                 Jack Warden
      Being There este unul dintre filmele care îmi sunt atât de dragi, pe care le privesc cu un zâmbet larg și filmul care ne-a adus unul dintre cele mai simpatice personaje din cinematografie. 
     Sunt atât de multe de spus despre acest film și totuși cuvintele sunt de prisos, este genul de film căruia nu poți să-i înțelegi măreția dintr-o descriere, mai ales că, dacă citești sinopsisul fără să ști nimic despre film o să ai impresia că este o comedie stupidă, dar Being There este foarte departe de așa ceva și asta datorită unui regizor excepțional Hal Ashby și a unui Peter Sellers cu o interpretare unică.
    Povestea este destul de simplă, Chance, un om simplu, grădinar naiv, care nu a părăsit niciodată reședința, este nevoit să plece în momentul în care stăpânul său moare. În Washington Chance este lovit accidental de o limuzină ce aparține soției senatorului, care îl duce acasă pentru a se asigura că este bine. Datorită unor neînțelegeri și a unor observații întâmplătoare, în mare parte replici pe care le-a auzi la TV, grădinarul este considerat un oracol, un om extrem de inteligent, ajungând și în cele mai influente cercuri politice. 
    Ceea ce Ashby face cu acest film este de-a dreptul remarcant, realizat într-un ritm lent, este extrem de rafinat și sensibil, cu un umor subtil și un final unic ce te provoacă la dezbateri. 
    Rolul lui Chance este una dintre cele mai bune performanțe al lui Peter Sellers. Actorul a vrut să joace acest rol încă de la apariția romanului cu același nume, scris de Jerzy Kosinski. El i-a trimis lui Kosinski o scrisoare în care a scris „Disponibil în grădina mea sau în afara ei”...și de aici restul e istorie. Faptul că Sellers a îndrăgit atât de mult personajul se poate vedea cu ușurință din pasiunea cu care își joacă rolul într-o interpretare impecabilă. El este excelent în rolul unui om naiv, care nu înțelege prea bine ce se întâmplă în jurul său, dar care reușește să devină un feomen, din întâmplare, o sursă de inspirație pentru senator și soția sa, dar și pentru oamenii politici inclusiv președintele. O performanță fermecătoare, un personaj ce te va cuceri pe loc.
    Scenariul, scris de autorul cărții, are o notă de umor și melancolie în același timp, este satiric și este considerat de foarte mulți un atac asupra a tot ceea ce au însemnat anii '70. Kosinski și Ashby reușesc să captureze în acest film și o parte din esența anilor '80, ce aveau să urmeze.
    O dramă elegantă și extrem de amuzantă în același timp, Being There este un film ce exploatează atât cinismul, cultura și politica anilor '70 cât și condiția umană, nu aveți nici un motiv să evitați un astfel de film.



Read more >>

joi, 7 iunie 2012

Suspiria


An: 1977

Regie: Dario Argento
Scenariu: Dario Argento
              Daria Nicolodi
Distribuție: Jessica Harper
                 Stefania Casini
                 Alida Valli
   Suspiria aparține genului horror, aparține genului gore, mister ș.a, dar înainte de toate Suspiria aparține genului Dario Argento. Unul dintre cele mai bune filme ale regizorului care a dezvoltat un adevărat cult prin filmele sale este de asemenea și unul dintre cele mai bune filme horror pe care eu le-am văzut până acum. 
    Motivul pentru care nu am scris niciodată pe blog despre filmele genului horror nu este pentru că nu-mi plac, din contră îmi plac foarte mult, dar sunt foarte pretențioasă în ceea ce privește genul. Sunt extrem de puține cele care au reușit să mă impresioneze sau să mă sperie, cred că aș putea să număr pe degetele de la o mână filmele horror care m-au făcut să-mi pun mâinile la ochi, sau să mă țină trează noaptea (aici ar fi doar unul).
   Suspiria nu este doar un film bine făcut, ci este o adevărată experiență cinematografică, pe de-o parte te ține într-un supans continuu, nu te lasă să clipești nici un moment, iar pe de altă parte te fascinează prin imagini minunate. Este un film intens ce-ți taie răsuflarea, hipnotizant, violent, „mind-blowing”, dar un film pe care îl savurezi minut cu minut datorită experienței unice pe care ți-o oferă.
    Suzy, o tânără din America se înscrie la o prestigioasă Academie de balet din Germania, însă, aici o să aibă parte de cea mai înfricoșetoare experiență din viața ei. Încă din momentul în care ajunge este întâmpinată de o serie de întâmplări bizare printre care și crime cumplite. În cele din urmă, Suzy realizează că în spatele acestor evenimente sinistre, nu se află o mână criminală, un criminal psihopat, cum ai putea crede la început. Ea află despre rădăcinile oculte ale școlii, povestea îngrozitoare a fondatoarei, magie neagră și astfel încearcă să afle secretul din spatele coșmarurilor din interiorul școlii. 
     Vizual filmul este un basm, scenografia este absolut minunată, luminile te fascinează într-o paletă de nuanțe superbe de roșu, arhitectură și decorul impresionante de asemenea cu nuanțe de roșu cărămiziu și albastru, perdele de catifea albastre, picturi grafice pe pereți, totul este fermecător. Un basm gotic, un basm violent și înfricosător, dar un basm minunat creat într-o atmosferă bizară, nelumească. 

De asemenea sentimentul de groază este creat și modul de filmare, ungiuri, prim planuri cu ochi îngroziți, umbre și lumini folosite cu imaginație pentru a creea acestă poveste ireală. Atmosfera filmului este susținută perfect și de notele formației rock Goblin și nu în ultimul rând de interpretările remarcabile ale actorilor.
     Considerat de mulți a fi cel mai bun film al lui Argento, Suspiria este cu siguranță un „must see”, nici un fan al genului horror, nici un cinefil, nimeni, nu ar trebui să ratez un astfel de film, deoarece, vă garantez, este o experiență unică.
   P.S. Dario Argento a fost acuzat de multe ori, cum că, ar avea o ură pentru femei ce se manifestă în filmele sale. La aceste acuze regizorul a dat un răspuns ce a închis gura tuturor: „I like women, especially beautiful ones. If they have a good face and figure, I would much prefer to watch them being murdered than an ugly girl or man.”


Read more >>

miercuri, 6 iunie 2012

Țipătul Leneșului

    Țipătul Leneșului este cel de-al doilea roman al lui Sam Savage, și primul meu contact cu scriitorul. Recunosc că în momentul în care am cumpărat cartea nu știam nimic despre Savage, dar m-a atras mai întâi coperta și mai apoi descrierea, iar modul în care este scrisă m-a surprins în primă instanță, dar pe măsură ce citeam mai mult cu atât îmi capta atenția mai mult.
    Înfățișarea scriitorului ratat, o carte teribil de tristă și de amuzantă în aceeași măsură, este o satiră adusă scriitorilor singuratici și frustrați. 
    Andy Whittaker, unic editor al revistei literare Soap, este ceea ce se poate numi un „scriitor ratat”. Părăsit de soție, fără prieteni, fără inspirație pentru a-și termina romanul, cu o revistă ironizată de alte reviste literare, chiriași de coșmar, principala activitate a lui Andy o reprezintă scrisorile trimise către diverse persoane. Scrisori către fosta soție, către chiriași, respingeri ale unor texte literare primite pentru a fi publicate în Soap, ș.a, scrisori ironice în mare parte ce scot în evidență tristețea, dar și frustarea scriitorului într-un mod cât se poate de comic. 
   De asemenea aceste scrisori sunt și singura modalitate prin care îl putem cunoaște pe protagonist, acesta se creionează în mintea noastră exclusiv prin prisma scrisului său: scrisori, cărți poștale, fragmente din roman, liste de cumpărături etc., și acest lucru este fantastic și incitant pentru cititori.
    În momentul în care ajungi să-l cunoști pe Andy o să te întristeze modul lui de viață, o să-ți dai seama că în ciuda singurătății și a frustărilor sale, este o persoană sociabilă care nu se simte confortabil în această monotonie și „pustietate”, care este plictisit de plictiseală, iar finalul, pe cât de trist este, pe atât de real este.
    Recomand Țipătul Leneșului și chiar dacă începutul poate o să vi se pară plictisitor, dacă nu sunteți obișnuiți cu acest tip de scriere, nu renunțați, cu cât o să citiți mai mult, cu atât o să vreți mai mult.
    "Vezi tu, nu mai am nimic de facut aici. Plec la drum fiindca sunt plictisit, fiindca sunt inspaimantat, fiindca sunt trist. Dar, in esenta, plec fiindca propriile mele glume nu mi se mai par amuzante. Acum cand ma gandesc la ele, ma intreb daca or fi fost vreodata amuzante sau rasul meu le facea sa para asa."

Read more >>

sâmbătă, 2 iunie 2012

Dark Shadows

An: 2012
Regie: Tim Burton
Scenariu: Seth Grahame-Smith
Distribuție: Johnny Depp
                 Michelle Pfeiffer
                 Eva Green
                 Helena Bonham Carter   
      Pentru mine Dark Shadows a fost unul dintre cele mai așteptate filme ale anului, îl vedeam ca pe revenirea lui Timp Burton după mai puțin reușitul Alice in Wonderland. Astăzi am ajuns, în sfârșit, la cinema și am văzut mult așteptatul Dark Shadows. Nu pot să spun că sunt extrem de dezamăgită, că-mi pare rău că am dat banii sau că au fost 2 ore irosite, dar trebuie să recunosc filmul este mult sub așteptările mele și o oarecare dezamăgire tot am simțit când am ieșit din sala de cinema.
      Dark Shadows este un film bazat pe serialul cu același nume al anilor '60. Vampirul Barnabas Collins este eliberat din greșeală după două secole de „somn”, și iese la lumină în anul 1972, într-o lume foarte schimbată. El se întoarce în casa familiei sale și încearcă să-și ajute moștenitorii să pună din nou pe picioare afacerea familiei. Planurile le sunt încurcate de aceeași persoană care l-a transformat în vampir acum 200 de ani, vrăjitoarea Angelique.
      O să încep cu atuurile filmului. Scenografia mi s-a părut excelentă, absolut fascinantă, nici nu putea să fie altfel, doar vorbim de Tim Burton, toate filmele lui au excelat la acest capitol, iar Dark Shadows nu face excepție. Decorul, vestimentația, totul este minunată, se vede atenția pentru detalii, mi-a plăcut aerul mistic pe care costumele îl dădeau personajele, aparițiile fantomatice etc. S-a respectat moda fiecărei perioade și cu toate astea personajele sunt speciale, unice, vestimentația, machiajul le accentuează caracterul, fiecare personaj în parte este învăluit într-un aer misterios și este excepțional din punct de vedere al apariției.
Atmosfera este specială, misterioasă, întunecată, dar stilată așa cum numai Tim Burton știe să facă, efectele fiind de asemenea foarte bine realizate.

     Scenariul nu m-a impresionat, și cred că acesta este cel mai mare minus al filmului. Subiectul este bun, dar scenariului nu i s-a acordat deloc atenție, este superficial tratat, „leneș” și destul de comercial, uneori replicile sunt banale, lipsite de originalitate și repezite, de foarte multe ori personajele mi-au dat impresia că au reacțiile prea grăbite. De asemenea mi s-au părut total nepotrivite și fără rost unele dintre acele momente ce se vroiau a fi comice, dar din punctul meu de vedere duceau prea mult spre parodie. Nu mă înțelegeți greșit nu m-a deranjat tenta comică a filmului ci acele momente de parodie.
     Apariții precum Michelle Pfeiffer și Eva Green sunt plăcute și sunt oricând bine venite, interpretările lor au fost bune, la fel ca și a celorlalte personaje, dar nimic deosebit, nu a fost cineva care să mă impresioneze, asta probabil și datorită faptului că personajele nu sunt construite destul de complex, de profund încât să pună actorii cu adevărat la încercare.  Cât despre  Johnny Depp ce pot să spun, interpretarea lui a fost foarte bună, cu toate că mie personal mi-a dat impresia că Jack Sparrow s-a transformat în vampir, dar mă așteptam la asta, știu că el joacă foarte bine rolurile ciudate pe care i le oferă Burton. Stim deja că el este capabil să îmbrace orice vrea Tim Burton și să se strâmbe oricum vrea Burton, și îi iese, dar voi nu v-ați săturat, măcar puțin de toate strâmbăturile astea, vreau de la el să-mi demonstreze că încă mai poate să facă și altceva înafară să interpreteze tot felul de „caricaturi”. Știm deja că este foarte bun la capitolul ăsta, dar ar trebui să ia o pauză, mi-e dor de acel Johnny Depp din Donnie Brasco sau Before the Night Falls, sau multe altele.

     Cu toate că atmosfera este specifică Tim Burton, eu în acest film nu-l văd pe Burton, nu-l văd pe acel regizor inventiv căruia nu-i era frică „să întindă coarda”, care nu se ferea de risc, nu se ferea să facă lucruri nebune și de fiecare dată îi ieșea atât de bine. Partea bună este că Dark Shadows reprezintă un mic pas în față către vechiul Burton după eșecul Alice in Wonderland, dar de la Tim Burton nu vrem pași mici, îl vrem pe vechiul regizor și asta cât mai repede.
   P.S Soundtrack excepțional

   
Read more >>

vineri, 1 iunie 2012

Top 10 - Antieroi in filme

    Sunt puternici, sunt inteligenți, descurcăreți și neînfricați, nu, nu mă refer la eroi ci exact opusul lor - antieroi. Descrierea este aceeași, însă ceea ce face diferența este scopul și mai ales metoda folosită în atingerea scopului. Sunt personajele cele mai interesante și complexe, personajele care ne rămân în minte mai mult decât personajele pozitive și pe care, din nu știu ce motiv, de cele mai multe ori, le simpatizăm mai mult. Cu eroii e mai simplu: personaje pozitive, exemple de moralitate, care uneori trebuie să salveze lumea, dar când vine vorba de antieroi lucrurile se complică, fiecare este unic în felul său, de la răufăcători, psihopați, gansteri, egoiști și manipulatori până la personaje ce pur și simplu reprezintă un model negativ prin comportamentul lor sau prin anumite vicii.
    Antieroii sunt sarea și piperul unui film, cu ei nu ști niciodată la ce să te aștepți, iar când un antierou mai este și protagonistul unui film, deja lucrurile devin mult mai interesante.
Cu greu am ales doar 10. Așadar, acesta este topul meu cu cei mai „cool” antieroi. 
     10. The Joker - Batman și The Dark Knight, în acest caz nu este nevoie să alegem o interpretare anume, pentru că este vorba despre personaj, și atât Jack Nicholson, cât și Heath Ledger au oferit interpretări excelente ce au reușit să ne facă să adorăm un personaj negativ.
     9. Leon - Leon: the Professional, știu cu toții îl simpatizăm atât de mul pe Leon, este o persoană atât de bună, sufletist, carismatic, aproape că mă întreb ce caută aici, dar să nu uităm totuși că este un asasin profesionist și unul chiar foarte bun
      8. Jules Winnfield și Vincent Vega - Pulp Fiction, fac o echipă atât de bună, iar conversațiile dintre ei sunt absolut demențiale, încât treci cu vederea „micile crime”. They are so cool...
       7. Hannibal Lecter - The Silence of the Lambs, probabil că nu v-ar face prea mare plăcere sa-l cunoaște pe Hannibal în viața reală, dar sincer, spuneți-mi voi că nu ați fost de partea lui în fiecare clipă când ați citit cărțile, sau când ați văzut filmul.  
         6. Travis Bickle - Taxi Driver, ....we all love Travis...., nu eram sigură dacă ar trebui să-l pun pe Travis în listă pentru că deși se încadrează foarte bine în tiparul antieroului, el este mai mult un antierou devenit erou. Dar personajul este atât de complex și controversat, atât de bine construit și pur și simplu nu pot să trec cu vederea antecedentele lui „antieroice”, așa că o să trec peste momentul său eroic, pentru că Travis nu putea să lipsească din listă.
        5. Patrick Bateman - American Psycho, nu-mi pot explica de ce l-am îndrăgit pe Patrick atât de mult, și când am citit cartea, dar și mai mult când am văzut filmul, este un criminal, este un criminal psihopat...
        4. Alex DeLarge - A Clockwork Orange, nu mai are nevoie de nici o introducere, cu toții îl cunoaștem pe Alex, personajul cu ajutorul căruia ni s-a oferit unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată, dar și una dintre cele mai bune cărți, un antierou în adevăratul sens al cuvântului.
        3. Randle Patrick McMurphy - One Flew Over The Cuckoo's Nest, am stat ceva timp și m-am gândit dacă Randle este întradevăr un antierou, în cele din urmă am ajuns la concluzia că se încadrează în tipar, dar este cel mai iubit antierou din literatură și cinematografie deopotrivă.
 "Now they tell me a psychopath's a guy fights too much and fucks too much, but they ain't wholly right, do you think? I mean, whoever heard tell of a man gettin' too much poozle?"
       2. Tyler Durden - Fight Club, un personaj extrem de complex, este imaginea 
antieroului modern, revoltat, care trăiește după propriile reguli. Și când am citit cartea și când  am văzut filmul, am fost fascinată de Tyler, și mi s-a părut unul dintre cele mai „cool” personaje, despre care am citit sau pe care le-am văzut vreodată.
        1. Tony Montana - Scarface, Al Pacino a jucat de-a lungul carierei sale, mai multe roluri, excepționale, personaje ce pot fi considerate antieroi: Michael Corleone (The Godfather), Sonny (Dog Day Afternoon), Benjamin „Lefty” Ruggiero (Donnie Brasco) și bineînțeles Tony Montana (Scarface). Tony Montana, unul dintre cele mai complexe personaje jucate de Al Pacino, nu mai are nevoie de nici o prezentare, este un antierou veritabil.


    Alți antieroi ce merită menționați: 
Daniel Plainview - There Will Be Blood
Mark Renton - Trainspotting
- Beetlejuice - Beetlejuice
- Dae-su Oh - Oldboy
- V - V for Vendetta
- The Driver - Drive
- The Bride - Kill Bill
- Harry Callahan - Dirty Harry
- Verbal Kint - The Usual Suspect 
- Anton Chigurh - No Country for Old Men


Antieroul vostru preferat care este?

Read more >>