Sâmbătă,
22 septembrie, începând cu ora 18.00, proiectul ” Muzică clasică la metrou” s-a
încheiat, printr-un spectacol de zile mari, pe peronul stației Unirii 2.
Programul a început pe note de harpă și flaut
( Duo seminars), ca apoi să continue soprana Ana Cebotari împreună cu tenorul
Alin Stoica, acompaniați de Alex Burcă la pian,reușind să facă pilea găină publicului numero, printr-un recital de
excepție. Chiar dacăla un moment dat,
s-a luat curentul, cei trei au improvizat, iar spectatorii i-au susținut prin
ropote de aplauze și bis-uri.
Finalul i-a aparținut duetului de vioară (Marina
Pingulescu) și flaut (Elida Tirțopan), incheind seara cu forțe proaspete și cu
iz de poveste.
Inițiativa
aparține Asociației Arta nu mușcă, care
a demarat acest proiect “ Muzică clasică la metrou” , cu scopul de a apropia
oamenii de adevărate valoriși de muzică
de calitate. Evenimentul a fost lansat , cu prilejul Zilelor Bucureștiului,
între 16- 22 septembrie, la orele
18.30-19.30.
Arta nu muşcă susține tinerele
talente și adevăratele valori românești, realizând o serie de manifestații
desfășurate, într-o manieră modernă și atractivă. Evenimentele sunt create tot
de două tinere, pasionate de artă și de cultura frumosului, menite să surprindă creația, artistul și omul.
Prin toate revistele de modă, reviste și ziare de scandal, obligatoriu trebuie să fie și o rubrică „bine și prost îmbrăcat”. Am îndrăznit să „fur” și eu ideea, dar o să mă rezum doar la „bine îmbrăcat” și o să fac un top al vestimentațiilor mele preferate din filme, un top al celor mai stilate personaje feminine.
10. Alice (Mia Wasikowska), Alice in Wonderland - poate că Tim Burton ne-a dezamăgit cu această versiune a celebrei povești, dar toate aplauzele pentru Colleen Atwood și costumele create de ea. Ținutele lui Alice sunt creative, unice, dar și foarte moderne.
9. Bonnie Parker (Faye Dunaway), Bonnie and Clyde - sau mai bine zis un jaf cu stil, ținute pe care le-aș purta oricând.
8. Charley (Julianne Moore), A Single Man - având ca regizor un designer vestimentar, nici nu puteam să nu avem așteptări mari în ceea ce privește costumele. Am mai zis și repet, scena cu Julianne Moore și Colin Firth, în casa lui Charley, pare a fi un pictorial dintr-o revistă de modă.
7. Holly Golightly (Audrey Hepburn), Breakfast at Tiffany's - bineînțeles că dintr-un astfel de top nu putea să lipsească această legendară ținută.
6. Frances Stevens (Grace Kelly), To Catch a Thief - chiar dacă toate ținutele din film sunt minunate, rochia albă, creată de Edith Head, este cu adevărat specială, atât de simplă și totuși atât elegantă și sofisticată.
4. Annie Hall (Diane Keaton), Annie Hall - încă aștept o ocazie potrivită să port această ținută, îmi place la nebunie.
3. Lisa (Grace Kelly) - Rear Window, în acest film Grace Kelly are o garderobă minunată creată de Edith Head, designer cu 35 de nominalizări și 8 premii Oscar la categoria costume.
2. Cecilia Tallis (Keira Knightley), Atonement - nu este nici o surpriză că este prezentă în top, una dintre cele mai frumoase și originale rochii din filme. Rochia a fost creată de Jacqueline Durran, cea care a îmbrăcat-o pe Keira și în Pride and Prejudice.
1. Sylvia (Anita Ekberg), La Dolce Vita - o rochie superbă, de care m-am îndrăgostit încă de când am văzut pentru prima dată filmul.
Bonus: Ținutele din The Edge of Love, poate că nu sunt foarte speciale sau originale (sunt haine pe care le găsești în toate magazinele) dar sunt exact pe gustul meu. Pentru mine The Edge of Love a fost un fashion show.
P.S. Oricât de mult îmi place vestimentația din filmele de epocă am încercat sa nu le introduc în top, pentru că, acolo nu ține prea mult de originalitate, trebuie să respecți codul vestimentar al perioadei respective și cu atât de multe date istorice nu prea ai cum sa dai greș.
Când am văzut prima dată Love is the Devil, eram în liceu, încă nu știam prea multe despre Francis Bacon, mi-a plăcut filmul vizual, dar nu cred că l-am înțeles. A doua oară l-am văzut în anul II de facultate și mi s-a părut o capodoperă, l-am revăzut vara asta și, din nou, m-a impresionat atât de mult încât am avut impresia că îl văd pentru prima dată.
Despre Francis Bacon, unul dintre cei mai importanți artiști ai sec. XX, nu se putea face un film biografic tipic, pentru că Bacon nu era un artist tipic. Portretele lui surprind aspectele cele mai grotești ale ființei umane, picturile lui vorbesc de la sine și ne spun că în spatele lor se află o persoană ce prezintă o relație specială cu partea întunecată a umanității. Bacon a fost un artist ce a stârnit numeroase controverse, atât arta sa, cât și viața personală au fost întotdeauna în centrul atenției, iar în Love is the Devil, John Maybury înceracă să surprindă aceea latură întunecată a artistului prin prisma scandaloasei relații amoroase cu George Dyer.
Acțiunea filmului se petrece la sfârșitul anilor '60 - începutul anilor '70, în Londra, când arta lui Bacon era deja cunoscută în toată lumea. Dyer intră prin efracție în studioul artistului, iar acesta în loc să cheme poliția îi cere să i se alăture în pat și astfel începe relația dintre cei doi. O relație distructivă pentru George este o relație favorabilă pentru arta lui Bacon. Artistul realizează o serie de tablouri avându-l ca inspirație pe partenerul său, tablouri ce redau starea sumbră și tulburătoare a lui Dyer pe parcursul relației celor doi.
Regizorul îndrăznește să pătrundă în cele mai intime momente din viața artistului alături de partenerul său, și chiar dacă povestea ce ne este relatată este relativă, este convingătoare. Acesta este Bacon pe care ni-l imaginăm cu toții când îi admirăm opera. Nu m-a uimit și nu mi s-a părut exagerată această variantă a artistului manipulativ, care se folosește într-un mod obsesiv și crud de iubire în căutarea inspirației, pentru care iubirea este mai întâi distrugere pentru ca, mai apoi, să devină o formă de creație. Bacon era un artist ce vedea doar partea întunecată a lumii în care plăcerea și teroarea se află pe același teritoriu și nu pot exista una fără alta.
Maybury încearcă să redea viața unui artist într-o formă artistică și în mare parte reușește. Imagini distorsionate și neclare, unghiuri neobișnuite și rigide, decor minimalist, scene filmate într-un ritm discontinuu, cadre remarcabile în oglindă, filmul este construit într-o manieră stilistică ce ne dă impresia unei picturi expresioniste.
La credibilitate poveștii contribuie cu succes și cei doi actori în rolurile principale. Daniel Craig reușește o interpretare foarte bună, surprinzător de bună, a unei persoane ce „plutește” în spații și printre oameni ce nu-i aparțin, într-o lume în care nu-și găsește locul. El îl întruchipează cu succes pe George Dyer, amantul „chinuit”, aflat mereu în derivă, a cărui decădere o vedem și o simțim cu fiecare pas.
Cât despre personajul Francis Bacon, acesta nici nu putea să aibă o interpretare mai bună decât cea pe care o oferă Derek Jacobi. Performanța acestuia este excepțională, lăsând la o parte asemănarea fizică impresionantă, acesta dă dovadă de profesionalism și crativitate și reușește să redea o imagine completă a unei personalități atât de complexe, a unuia dintre cei mai controversați artiști ai sec. XX.
Love is the Devil, un film subestimat, un film care merită să fie mult mai cunoscut decât este în acest moment, un film cu buget redus ce ne demonstrează că arta nu necesită mulți bani, ci, în primul rând, pasiune și talent.
Carlos Reygadas a reușit să devină în scurt timp un simbol al cinematografiei moderne. Filmele lui au stârnit controverse, mulți sunt cei care îl apreciază, dar și mulți îl critică, însă un lucru este de necontestat Carlos Reygadas este unic, Carlos Reygadas este un artist.
Stellet Licht se caracterizează prin secvențe lungi, ritm lent și unul dintre cele mai importante aspecte, dar și foarte comune în filmele regizorului, actori non-profesioniști. Fiecare film al lui Reygadas este o experiență unică, iar acesta nu face excepție. Atingând subiecte profunde, probleme existențiale, preocupat de propriile noastre prejudecăți, regizorul mexican îi oferă spectatorului, de fiecare dată, prilejul de a reflecta la probleme comune, cu care orice om se poate confrunta în viață.
Stellet Licht spune o poveste simplă, un bărbat căsătorit se îndrăgostește de o altă femeie, dar modul de a pune în scenă această poveste este special, este opera unui artist. Filmul se deschide cu un minunat răsărit de soare și se încheie cu un apus,iar fiecare secvență pare a fi un tablou pictat într-o lumină caldă, liniștitoare, cu compoziții armonios echilibrate, ce îți dau o stare melancolică. Mișcările camerei sunt lente și suave, și chiar dacă se redă cu foarte mult realism povestea, filmul pare a fi un basm în imagini. Realismul este foarte bine redat de folosirea actorilor non-profesioniști, de insistarea camerei asupra unor scene cu obiceiuri banale de zi cu zi (ex. scena scăldatului, scena mesei), de sunetele amplificate, din natură (foșnetul frunzelor, apa), dar vizual secvențele sunt redate în imagini și peisaje fermecătoare, atât de frumoase încât îți dau impresia că firul narativ se desfășoară într-un mediu suprarealist, o lume aparte.
Într-o comunitate de menoniti, din Mexic, Johan, un agricultor cu șase copii și o soție devotată, Esther, se îndrăgostește de o altă femeie, Marianne. Deși este copleșit de adulterul comis, el nu își ascunde relația cu Marianne nici de prieteni, nici de familie, nici de soție.
Despre comunitățile menonite nu se știe prea multe, obiceiurile lor religioase și sociale sunt rar descrise, iar Reygadas respectă acest lucru. Trimiterile către religie sunt sublime și simbolice, regizorul atinge teme profunde dar păstrează o anumită „distanță” emoțională. Dar chiar și așa filmul a reușit să stârnească controverse și să fie catalogat drept un film îndrăzneț. Îndrăzneț? Da, filmul poate fi cu ușurință considerat îndrăzneț. Reygadas s-a „infiltrat” într-o comunitate ale căror regulile religioase sunt foarte stricte, o comunitate în care este interzisă reproducerea grafică a ființelor umane, care consideră cinematografia drept un act demonic. Timp de 5 ani a făcut nenumărate călătorii pentru a-și putea realiza proiectul, 5 ani în care a primit doar respingeri. Dar , în final, toate aceste eforturi au meritat pentru că rezultatul este uimitor.
Stellet Licht, un film sincer, cinstit și curajos, o poveste simplă în imagini fascinante, o operă de artă a cinematografiei moderne.
Asociaţia
Arta nu muşcă lansează duminică, 16
septembrie, de Zilele Bucureștiului, declaraţia cultural-artistică “Muzică clasică la metrou”.
Evenimentul se va desfăşura pe parcursul unei întregi
săptămâni, între 16-22 septembrie, în
intervalul 18.30-19.30, în 4 stații de metrou: P-ța Unirii, P-ța Universității, P-ța Victoriei, Eroilor.
După o
serie de evenimente creative, Arta nu
muşcă încurajează acte
cultural-artistice, în spații
neconvenționale, cu scopul de a crea un liant între artă și colectiv.
“Muzică clasică la metrou” este un adevărat
spectacol de sunete și note muzicale, creat de tineri artiști, în cadrul a 28 de recitaluri antrenante pentru
publicul larg.
Despre Arta nu Mușcă
Arta nu mușcăsusține tinerele talente și adevăratele valori românești,
realizând o serie de manifestații desfășurate,
într-o manieră versatilă și atractivă. Evenimentele sunt create tot de două
tinere, pasionate de artă și de cultura frumosului, menite să surprindă creația, artistul și omul.
Gând la gând cu bucurie. Îmi propusesem de ceva timp să fac un top al celor mai bune ecranizări, din punctul meu de vedere, dar se pare că cineva mi-a luat-o înainte și a pornit o leapșă cinefilă, o listă a filmelor preferate inspirate de cărți. Eu am primit leapșa de la Bogdan, căruia i-a pasat-o Andres și o dau mai departe tuturor blogărilor cinefili și nu numai, oricine are ceva de spus, în legătură cu subiectul, să se simtă liber să o facă.
Este dificil pentru un film să „bată” cartea, și de cele mai multe ori nici nu o face, dar mai sunt și excepții când genii ale cinematografiei reușesc să surpindă esențialul dintr-o carte, într-o minunată galerie de imagini în mișcare, în doar 2 ore, sau mai mult reușesc să realizeze opusul, un film care „bate” cartea. Acestea sunt filmele pe care eu o să le aleg pentru lista mea, filme mai bune decât cărțile sau cel puțin la fel de bune, bineînțeles că o adaug doar acele ecranizări cărora le-am citit și „punctul de plecare”, pentru a face o comparație cât mai corectă.
10. Carrie - cu Carrie l-am iertat pe Stephen King pentru dezamăgirea The Shining. Filmul pe măsura cărții, poate chiar mai bun.
9. To Kill a Mockingbird - procent egal, o ecranizare foarte bună, a unui roman extraordinar.
8. Fight Club - mi-a plăcut atât cartea cât și filmul, totuși recomand să vedeți mai întâi filmul, pentru că în carte o să intuiți mai devreme marele final, poate prea devreme, pe când filmul oferă mai mult mister, este mai imprevizibil, reușește să te surprindă și să-ți ofere mai multe emoții.
7. Alexis Zorbas- o ecranizare minunată, a unei capodopere literare.
6. The Silence of the Lambs - mi-a plăcut și romanul și filmul, cred totuși că aș da un punct în plus filmului.
5. A Clockwork Orange - ambele foarte bune dar si de data aceasta recomand mai mult filmul, Stanley Kubrick reușește să creeze un decor și scene spectaculoase care în carte nu sunt descrise, dar chiar și așa merită citit și romanul.
4. The Shining - este pentru prima dată când pot să spun: carte - mediocră, ecranizare - genială. Pentru mine nici nu există termen de comparație, în timp ce cartea m-a plictisit și mi s-a părut chiar clișeică pe alocuri, iar finalul dezamăgitor și lipsit de imaginație, filmul m-a surprins în cel mai plăcut mod cu putință. Ceea ce Stanley Kubrick realizează este impresionant, un film complet din toate punctele de vedere, creativ și plin de suspans.
3. The Godfather - îi mulțumesc lui Mario Puzo pentru povestea care i-a dat prilejul lui Francis Ford Coppola să creeze o capodoperă cinematografică. Nu pot să aleg între carte și film.
2. Il Gatopardo - cartea este foarte bună, iar filmul este fabulos, un film ce merită nota 10 cu felicitări. Ambele obligatorii.
1. One Flew Over the Cuckoo's Nest - una dintre cărțile mele preferate, unul dintre filmele mele preferate.... must read / must see
„You've got everthing except one thing: madness! A man needs a little madness, or else... ”
An: 1964
Regie: Michael Cacoyannis
Scenariu: Michael Cacoyannis
Distribuție: Anthony Quinn
Alan Bates
Irene Papas
Chiar dacă se întâmplă destul de rar, se întâmplă, ca o ecranizare să fie aproape la fel de bună ca și cartea. Un Anthony Quinn într-un rol senzațional, un film magnific, ce are la bază una dintre cele mai bune cărți pe care eu le-am citit vreodată, Alexis Zorba este mai mult decât o poveste bine spusă, este o lecție de viață.
Alexis Zorba este genul de film pe care îl vezi și îl revezi și apoi îl mai revezi odată și ori de câte ori l-ai vedea niciodată nu este prea mult.
Pornind de la o întâmplare reală din viața scriitorului Kazantzakis, ne este prezentată o poveste specială. Basil, un tânăr englez, intelectual ajunge pe meleagurile Greciei unde întâlnește un om ce-i va schimba viața. Venit în Creta cu afaceri, acesta cunoaște un entuziast țăran grec, Zorba, a cărui personalitate îl cucerește și astfel acceptă să îl ia cu el ca ajutor pentru lucrarea sa. Întâlnirea cu Zorba, se dovedeşte a fi, pentru tânăr, momentul în care viața lui începe să se schimbe, călăuzit de noul său prieten, acesta descoperă atât frumuseţea vieții, cât şi răspunsul la întrebări metafizice care îl măcinau. Basil devine fascinat de acest om, de felul în care își expune opiniile despre viață, despre femei, despre fericire, despre umanitate, de felul în care a ales să-și trăiască viața, un om ce își trăiește tinerețea „toată viața”.
Evident că un film de 2 ore nu avea cum să cuprindă toate detaliile, dialogurile din carte, dar Michael Cacoyannis, a dat dovadă de pricepere și profesionalism în realizarea filmului, astfel încât a reușit să surprindă esențialul și să ne ofere un film despre care nicodată nu vom putea zice că „și-a bătut joc” de carte. Și chiar dacă pare greu de crezut, sunt câteva aspecte pe care filmul le-a adus în plus față de carte, iar unul dintre cele mai importante este coloana sonoră, o melodie memorabilă, pe care ori de câte ori o auzi nu poți să ai în fața ochilor decât o scenă magistrală: scena dansului. Muzica a fost compusă special pentru film de Mikis Theodorakis și este inspirată din două cântece tradiționale cretane, iar coregrafia îi aparține lui Giorgos Provias, și deși acum este cunoscut sub numele de Sirtaki, la început a fost numit „Zorba's dance”, devenind rapid un dans grecesc popular.
Filmul oferă momente extraordinare de dramă și comedie, ce se desfășoară într-un minunat peisaj pitoresc cretan, filmat în impresionante imagini alb-negru. Cu un scenariu ce rămâne fidel romanului, dialoguri profunde ce trec dincolo de aparențe, Alexis Zorba oferă o lecție de viață, o lecție despre valori, despre prietenie, o lecție despre ceea ce contează în viață și cum să-ți găsești fericirea în lucruri mărunte.
Performanțele tuturor actorilor sunt admirabile și realizate cu profesionalism, însă cel care iese în evidență cu o interpretare atât de aproape de perfecțiune este Anthony Quinn. Un personaj exuberant, un țăran excentric și impulsiv, actorul îi dă personajului un plus de entuziasm molipsitor, oferind o interpretare plină de viață, un joc actorices memorabil ce cu greu poate fi egalat. Anthony Quinn s-a născut pentru acest rol.
Un film plin de energie, fidel cărții, dar în același timp creativ, Alexis Zorbas este o lecție despre cum ar trebui realizată o ecranizare.
