După Dealuri

An: 2012

Regie: Cristian Mungiu

Scenariu: Cristian Mungiu

Distribuție: Cristina Flutur

                 Cosmina Stratan

                 Valeriu Andriuta

    Până acum dezamăgirea pentru faptul că filmul lui Mungiu nu a ajuns pe lista de nominalizări era bazată mai mult pe „patriotism” și pe filmele anterioare ale regiozrului, care mi-au demonstrat valoarea acestuia, însă după ce am vizionat După Dealuri, pot sa spun doar nedreptate. Este adevărat că înafară de Amour (care nu numai că își merită locul în listă, ci este prea valoros pentru „marele” Oscar), nu am văzut nici un alt film nominalizat la „Cel mai bun film străin”, însă cu greu îmi vine să cred că vreunul dintre acestea ar fi mai bun decât al nostru După Dealuri.

    Mungiu reușește în 150 de minute să relateze într-un mod personal întâmplarea cutremurătoare de la Tanacu, ce a zguduit o țară întreagă la vremea respectivă, dar fără a acuza și fără a arăta cu degetul către un vinovat. Regizorul reușește să se detașeze de adevărata poveste, să închidă ochii în fața speculațiilor din presă și ne aduce în prim plan o poveste ce și-a găsit inspirația în cumplita și controversata întâmplare, dar care în final se transpune într-un film original, într-o operă de artă a cinematografiei româneși.

   Într-o atmosferă sumbră și misterioasă ni se relatează o întâmplare tragică, ce îți dă fiori și te ține în suspans pe tot parcursul filmului, dar care nu simte nevoia nici un moment să te impresioneze prin scene de violență,  sau scene cu tentă horror. Așa cum ne-am obișnuit deja pentru regizorul român contează doar poveste, el nu recurge la artificii și exagerări inutile, nu are nevoie, pentru că modul în care acesta transpune o poveste ne impresionează prin sinceritate și realism, printr-un scenariu foarte bine realiza, prin imagini deosebite și personaje interpretate impecabil. Mungiu a găsit cheia succesului.

     Filmul spune povestea a două fete care au crescut împreună şi care se reîntâlnesc după câţiva ani de despărţire. În timp ce Voichița și-a găsit calea către credință, Alina a lucrat în Gemania, iar acum se întoarce să o ia cu ea pe prietena ei. Alina trece printr-o perioadă foarte grea în care se simte apăsată de singurătate și vine la Voichița sperând că revederea cu aceasta o va ajuta. Deși vrea să își ajute prietena și să fie alături de ea, nici pentru Voichița nu este ușor să renunțe la calea religioasă pe care și-a ales-o. Cuprinsă de teama de a rămâne singură Alina luptă cu toate puterile să nu piardă afecțiunea singurei persoane căreia i-a păsat vreodată de ea și să fie din nou împreună, în timp ce, cei din jur ajung să se întrebe de unde vine această forţă.
    Atunci când ești „copilul nimănui”, nimănui nu-i pasă de tine. Alina nu mai este binevenită la familia care a avut grijă de ea, nici la spital nu vor să o mai țină, iar când vede cât de dedicată este Voichița lui Dumnezeu și mănăstirii, se lasă în voia nebuniei și încearcă se se răzbune pe „cele sfinte”, pe care le consideră vinovate pentru îndepărtarea de prietena ei.

    Filmul este învăluit de suspans și cu cât se apropie de final devine mai tumultos, iar în final, maestrul își închieie concertul în note liniștite, dar această liniște, nu este reală, nu reprezintă și liniștea ta, pentru că odată cu încheierea filmului, nu se încheie și gândurile tale. Te simți incomod și cuprins de teamă, dar nu este o frică ca atunci când urmărești un film horror, nu este o frică de ceva anume, este o frică de necunoscut, de natura umană și de slăbiciunile ei.
    După Dealuri pleacă de la Cannes cu două bine meritate premii, pentru scenariu și pentru interpretare (Cristina Flutur și Cosmina Stratan). Încă nu-mi vine să cred că acesta este primul film al celor două actrițe, că acei ochi plini de disperare și nebunie, ai Cristinei Fluturi, nu au mai avut contact până acum cu camera de filmat. Nu pot aș putea să spun care este mai bună ca interpretare, pentru că, în realitate, sunt indispensabile una pentru cealaltă. 

    Din punct de vedere estetic filmul este un tablou pitorec ce prezintă imagini și peisaje minunate, într-o atmosferă rece și sumbră, ale mănăstirii și ale dealurilor din Tanacu.
    În acest film Mungiu abordează teme controversate, și vorbește despre lucrui incomode, despre lucruri ale căror păreri au fost și vor fi întotdeauna împărție și despre care cei mai mulți preferă să nu aibă nici o părere. Dar regizorul se descurcă excelent cu un astfel de subiect, pentru că îl tratează cu respect și echilibru, nu trage concluzii și nici nu-și îndeamnă spectatorii să tragă concluzii, nu este în nici o tabără și nu arată cu degetul către nici o tabără.
  După Dealuri nu este doar cel mai bun film al anului, ci unul dintre cele mai bune filme văzute în ulimii ani.

Read more >>

Amour

An: 2012
Regie: Michael Haneke
Scenariu: Michael Haneke
Distribuți: Jean-Louis Trintignant
               Emmanuelle Riva
               Isabelle Huppert
     Uneori am prostul obicei ca în timp ce văd un film să și desenez. Intenționam să fac același lucru si la Amour. Am luat creionul și o coala de hârtie, am pus filmul si am stat timp de 2 ore cu foaia si creionul în mână fără să schițez macar un punct și fără să-mi mut ochii de la ecran nici măcar o secunda. Abia când s-a terminat filmul am realizat că încă mai am creionul în mână.
    Amour este filmul pe care îl așteptam de atât de mult timp, filmul care mi-a demonstrat că și în ziua de azi mai sunt regizori care reușesc să te emoționeze, cu un subiect sensibil, fără a apela la melodarmă și filmul care îmi demonstrează că festivalurile de film sunt pe calea cea bună și uneori mai sunt capabile să aprecieze adevăratul „frumos” al cinematografiei.
   Amour este un film aproape de perfecține, o capodoperă a cinematografiei contemporane.
   Tema principală a filmului este iubirea de durată a unui cuplu și cum aceasta face față suferinței. Georges și Anne sunt un cuplu de intelecuali, profesori de muzică pensionați, aflați la vârsta a 3-a, despre care îți poți da seama încă de la început că au avut o căsnicie fericită și plină de iubire. Când Anne suferă un accident vascular, ce o paralizează pe partea dreaptă, viața celor doi se schimbă în mod neașteptat. Georges și Anne fac tot posibilul pentru a se obișnui cu această situație, pentru a face față suferinței femeii și a fricii pentru când lucrurile se vor înrăutății. Filmul descrie degenerarea atât fizică cât și psihica a femeii pas cu pas si reacțiile celor doi. Ei nu lasă pe nimeni să fie părtaș suferinței lor, nici măcar pe fiica lor, care pentru Georges nu pare să înțeleagă de ce el refuză să o ducă la un azil și preferă să o îngrijească singur. O scenă ce mi-a rămas în minte este momentul în care fiica îngrijorată că tatăl nu a raspuns la telefon îi face o vizită neașteptată și îi reproșează că nu s-a gândit la grijile ei. Raspunsul inevitabil al acestuia pare rece, dar ascunde multă suferință „Grijile tale nu-mi sunt de nici un folos”.

     O poveste într-un spațiu claustrofoic, acțiunea se petrece exclusiv într-un apartament din Paris, în care există doar doi oameni și iubirea pe care și-o poartă, doi oameni care sunt totul unul pentru celălalt.
    Modul de filmare, cadrele lungi și statice sunt ale lui Michael Haneke, dar cu toate astea Amour aduce ceva nou pentru regizorul austric, un nivel de sensibilitate și intimitate pe care nu suntem obișnuiți să o primim din partea lui, dar care este binevenită și pe care acesta o modelează perfect.
    Jean-Louis Trintignant și Emmanuelle Riva oferă performanțe ce pot fi descrise doar prin superlative. Geniali și convingători în interpretarea unor oameni ce au trăit împreună și s-au iubit o viață întreagă, cei doi actori transmit publicului o emoție sinceră și profundă, o reprezentare a durerii greu de uitat

    Îmi imaginez că dacă Amour ar fi fost făcut de un american în sala de cinema probabil s-ar fi auzit suspine neîncetate și ar fi curs râuri de lacrimi, dar Haneke are o abordare mai sinceră, mai elevată. El te lasă împietreit, fără cuvinte, cu un sentimet greu de descris în cuvinte și cu o „temă” de gândire pentru acasă, pentru că Amour este un film pe care nu îl vei uita ușor.
   Fiind fan al lui Haneke aveam așteptări mari de la film, dar nici o clipă nu-mi imaginam că o să descopăr o asemenea bijuterie a cinematografiei.

 

Read more >>

De văzut în 2013

     Am primit de la Piratul Cinefil o leapșă cinefilă, pornită de la Marius (Jurnal de cinefil), ce ne propune realizarea unei liste a filmelor pe care le așteptăm cu nerăbdare în 2013. Spre rușinea mea răspund la leapșă cu o întârziere de aproape o lună, dar cum suntem la început de an, presupun că este încă valabilă. Așadar, cele mai așteptate filme ale anului 2013 sunt:
 Les Miserables

 Django Unchained

The Impossible

Only God Forgives

Lincoln

The Great Gatsby

Amour

Stoker

Diana

Zero Dark Thirty

     

Read more >>