Django Unchained

An: 2012

Regie: Quentin Tarantino

Scenariu: Quentin Tarantino

Distribuție: Jamie Foxx

                 Christoph Waltz

                 Leonardo DiCaprio

                 Samuel L. Jackson

     Cât de mult am așteptat acest film, de câte ori am văzut tailer-ul și așteptările mele creșteau cu fiecare recenzie pozitivă.. și au fost multe. Am citit recenzii în care se spunea că acesta este cel mai bun film al regizorului,  filmul pentru care Tarantino s-a pregătit toată viața.

   Am ajuns și eu să-l văd și am ieșit puțin confuză din sala de cinema și asta nu pentru că nu am înțeles filmul ci pentru că nu puteam înțelege de ce a fost considerat cel mai bun film al regizorului. Și ca să nu mă înțelege-ți greșit o să spun încă de la început, nu vrea să insinuez că nu mi-a plăcut sau că îl consider un film slab, în nici un caz, dar „cel mai bun film”, „filmul pentru care s-a pregătit toată viața” e mult spus. Nu pot să spun nici că m-a dezamăgit, dar nici nu s-a ridicat la așteptările mele, care, dacă stau bine și mă gândesc, poate erau prea mari.

    Sunt mare fan Tarantino, pentru mine Pulp Fiction este un film aproape imposibil de depășit, și tocmai de aceea, pentru că știu potențialul regizorului, mai ales potențialul său ca scenarist, am rețineri în a considera Django Unchained cel mai bun film al său. Am apreciat noutatea, dar chiar dacă este un film „tipic” Tarantino, aș fi vrut să văd și mai mult din vechiul Tarantino, ale cărui scenarii erau unice, cu replici originale ce reușeau să te impresioneze de fiecare dată.

    Dar, așa cum am spus, chiar dacă nu a fost pe măsura așteptărlor mele, o să încerc să fiu obiectivă și să spun că Django Unchained este un film bun, un film antrenant și provocator ce reușește cu succes să fie în același timp și în aceeași măsură teribil și distractiv. Cu un schimb de replici acide și sarcastice, și o acțiune ce te face să tresari imediat după ce ți-a provocat hohote de râs, Django Unchained este un film ce îți oferă două ore și jumătate de bună dispoziție.

   Filmul începe cu un șir de sclavi încătușați ce străbat deșertul rezistând căldurii sufocante pe timpul zilei și frigului înțepător pe timpul nopții, aceasta fiind și scena mea preferată, din film, ca imagine. Și dacă tot veni vorba de imagine, țin să menționez  că marea noutate adusă de regizor am sesizat-o în privința imaginii, și nu mi-a displăcut deloc, din contră mi-a plăcut atenția acordată minunatelor peisaje, paleta de culori creată specific în stilul western și atmosfera occidentală.

   Într-o interpretare de excepție Jamie Foxx este un sclav pe nume Django, care este eliberat de carismaticul Dr. King Schultz (Christoph Waltz), pentru a a-l ajuta să prindă trei infractori. Nici Waltz nu este mai prejos ca interpretare și ne oferă un personaj pe care nu ai cum să nu-l îndrăgești. Pretins medic stomatolog, Schultz este de fapt un vânător de recompense și la început are nevoie de Django doar pentru a-i indentifica pe cei trei, dar după ce vede „abilitățile” acestuia îi propune să colaboreze cu el, și-i promite că îl va ajuta să-și găsească soția, Broomhilda. După ce află că aceasta este captivă pe plantația Candyland, al cărui proprietar este Calvin Candie (Leonardo Di Caprio), încearcă să o cumpere apelând la tot felul de false pretexte care într-un final vor stârni suspiciuni. 

    Ca în orice film marca Tarantino, violența extremă este „ca la ea acasă”, nu lipsește nici sângele acela fals și exagerat ce ne place la nebunie, nici ironia și nici dialogurile inteligente, chiar dacă acestea sunt într-o doză mai puțin originală decât în clasicele lui, acesta fiind și unul dintre aspectele de la care aveam mai multe așteptări. Să dacă tot am ajuns la capitolul așteptări, trebuie să precizez că cele mai mari așteptări le aveam la nivelul scenariului și, din păcate, nu pot să spun că așteptările mi-au fost pe deplin împlinite. Regizorul se lovește de câteva stereotipuri atât în construcția personajelor, dar și a firului narativ.

  Am apreciat întotdeauna faptul că Tarantino face filme în primul rând ca să binedispună publicul, nu se agață de prea multe probleme de etică, filmele lui nu sunt genul de filme cu morală la final, chiar dacă subiectele alese de el ar putea cu ușurință să se îndrepte către așa ceva, și acest lucru se aplică și la Django Unchained. Chiar dacă poveste din spatele filmului prezintă o parte sensibilă din istoria SUA, regizorul nu încearcă să ne manipuleze și să ne insufle o imagine etică, el ne oferă divertisment 100% „împachetat în cel mai frumos ambalaj”.

    Despre soundtrack nu cred că este nevoie să mai spun cât de bine ales este, suntem deja familiarizați cu gusturile muzicale ale regizorului și deosebita atenție pe care el o acordă acestui aspect. Nu m-au deranjat nici ritmurile de hip-hop din partea a doua a filmului, mi s-au părut, într-un mod bizar, portivite și amuzante.

   În concluzie, chiar dacă eu personal aveam așteptări mai mari, recomand cu toată căldura Django Unchained, un film care m-a binedispus așa cum nici un alt film nu a mai făcut-o de mult timp, un film nebun, dar frumos de nebun, pe care trebuie neapărat să-l vedeți la cinema pentru a vă putea bucura la maxim de el.

  P.S. Am văzut odată un interviu cu monteurul lui Tarantino și spunea că pentru Pulp Fiction a dus „lupte seculare” cu regizorul pentru a-l convinge să scurteze unele scene, de curând am aflat că acesta a murit înainte de Django, probabil așa se explică și durata de aproape 3 ore a filmului