An: 2012 Regie: Ang Lee Scenariu: David Magee Distribuție: Suraj Sharma Irrfan Khan Adil Hussain Life of Pi este genul de film pe care îl urmărești și te minunezi, te minunezi de cât de frumoasă este lumea, de cât de multe ne oferă și noi am devenit incapabili să vedem aceste lucruri, și mai ales te minunezi de cât de incitantă poate fi viața. Îmi amintește foarte mult de The Tree of Life, deoarece este un film pe care îl urmărești și ai o revelație, vrei să schimbi ceva în viața ta, îți dorești să descoperi frumusețea din lucrurile banale, să vezi partea bună din lumea ce ne înconjoară, este ca și cum timp de 2 ore te afli într-un alt univers, într-un spațiu necunoscut, ce îți oferă doar satisfacție. Am citit multe recenzii ce lăudau filmul, și oricât de mult îți cresc așteptările odată cu aceste critici pozitive, vizionare îți depășește orice așteptare, din punct de vedere vizual. Sentimentul este ca atunci când intri într-o galerie de artă și cu toate că vezi „imagini” cunoscute, viziunea și modul de interpretare a artistului reușesc să te lase fără cuvinte. Am citit de asemenea și păreri contra așa-zisului mesaj religios, dar de data asta eu am refuzat să interpretez și să caut simboluri ascunse, am luat povestea ca atare, o simplă poveste, o poveste frumoasă spusă într-un mod pentru care orice superlativ aș folosi, ar fi prea puțin.
Filmul ne istorisește exeriența unui tânăr, ce petrece 227 de zile pe mare, într-o barcă de salvare alături de un tigru. Povestea lui Pi începe în India în grădina zoologică deținută de familia sa. Deoarece afacerea mergea din ce în ce mai prost, tatăl său decide să se mute în Canada, astfel că împreună cu câteva animale, întreaga familie se îmbarcă într-o navă. În urma unei furtuni puternice pe mare, familia băiatului și echipajul navei dispar, în timp ce Pi reușește să se salveze într-o barcă de salvare în care mai cad din întâmplare, o zebră, un urangutan, o hienă și tigrul. Zebra și urangutanul sunt uciși de hienă, care în cele din urmă moare și ea. Rămas doar cu tigrul, de care inițial îi era teamă, Pi este nevoit să învețe să supraviețuiască alături de el.
Unul dintre punctele forte ale scenariului este tocmai faptul că povestea se ferește în a sensibiliza și a umaniza tigrul, așa cum s-ar fi întâmplat probabil într-un film tipic hollywoodian. Acest tigru nu este un tigru „din desene animate”, este real, este un animal sălbatic cu adevărat, iar Pi trebuie să lupte pentru „a ajunge la o înțelegere” cu el. Chiar dacă în final tigrul nu mai vede în băiat o posibilă victimă, nici măcar un stăpân ci o ființă alături de care trebuie să supraviețuiască, el rămâne totuși o ființă sălbatică.
Astfel Ang Lee ne prezintă lupta de supraviețuire a celor doi, o poveste despre adaptare, o călătorie spirituală, o experiență de viață unică, ilustrată cu lirism și magie. Într-o prezentare artistică, cu o coloană sonoră pe măsură filmul se învârte în jurul credinței lui Pi, sentimentele, temerile și îndoielile acestuia. Ang Lee ne oferă unul dintre cele mai bune filme ale anului și cu siguranță unul dintre cele mai frumoase filme din punct de vedere vizual, din istoria cinematografiei.
An: 2012 Regie: Paul Thomas Anderson Scenariu: Paul Thomas Anderson Distribuție: Joaquin Phoenix Philip Seymour Hoffman Amy Adams Paul Thomas Anderson și Joaquin Phoenix m-au făcut să am așteptări mari de la The Master și pot să fac o afirmație pe care nu am mai făcut-o de foarte mult timp „așteptările nu mi-au fost dezamăgite”. Este o plăcere să vezi că a trecut ceva timp de la filmul care a consacrat un regizor, iar el încă depune efort să realizeze filme la fel de bune, chiar mai bune, întotdeauna aducând ceva nou, încercând să fie diferit de ceea ce se realizează la Hollywood. The Master este un film special pentru că nu încearcă să manipuleze, nu gândește el pentru tine, nu îți „spune” ce să gândești, te lasă pe tine să tragi concluzii de unul singur, poate prea singur, pentru ca sunt momente când te pierde total, dar tocmai acesta este framecul lui nu-ți permite să închizi ochii nici o clipă de teamă să nu ratezi ceva. Unul dintre cei mai importanți regizori ai generației sale, Anderson, ne oferă o capodoperă, un film complet, excelent scris, regizat, interpretări extraordinare, imagine, decor etc., nu pot să găsesc nici măcar un lucru care să nu fie bine realizat. Cu o abordare caustică și ingenioasă a unui subiect controversat, ni se spune o poveste delirantă, o poveste ce ne va lăsa uneori cu un mare semn de întrebare deasupra capului, dar o poveste spusă într-un mod minunat, ce va reuși să ne impresioneze cu fiecare scenă.
Performanța lui Joaquin Phoenix este magistrală, el interpretează un personaj complex, profund, afundat într-o multitudine de trăiri pe care reușește să le transmită publicului într-un mod natural, cu mult profesionalism. Freddie Quell este un veteran de război, ce intră în lumea bizară a lui Dodd, liderul unei mișcări religioase numite „Cauza”. Un obsedat sexual alcoolic, Freddy este „candidatul” perfect pentru demonstrațiile și exercițiile liderului. Acesta se atașază de Dodd și familia sa și călătorește cu ei pentru a răspândi învățăturile Cauzei, de-a lungul Coastei de Est. Dodd îl face pe Freddy să închidă ochii și să găsescă drumul în trecut către memoria unei fete pe care a lăsat-o când s-a înrolat, dar exercițiile repetate și fără rezultat îl fac pe acesta din ce în ce mai furios și mai frustrat. Principiile „religiei” sunt dubioase și se învârt în jurul convingerilor în viețile trecute, iar scopul acesteia este de a șterge traume vechi.
O interpretare puternică vine și din partea lui Philip Seymour Hoffman, ca Lancaster Dodd, dar și din partea lui Amy Adams în rolul soției acestuia, Peggy Dodd. Amy Adams m-a convins de talentul ei odată cu The Fighter, iar în The Master mi se pare de-a dreptul excepțională, nici nu-mi vine să cred că este aceeași persoană căreia nu-i dădeam nici o șansă acum câțiva ani, în Enchanted. O tehnică cinematografică genială, imagini magistrale ce te introduc într-o lume de vis, o lume halucinantă ce ne ilustrează peisaje minunate și conturează portrete extraordinare ale personajelor, totul într-o atmosferă ce îți dă o stare de spirit stranie, greu de descris în cuvinte.
Un film despre putere perfidă, subiect atins de către regizor în majoritatea filmelor lui, despre fanatism și iluzii false, un film provocator, și creativ, pot să spun cu toată convingerea că The Master este unul dintre cele mai bune filme ale anului.
Se pare că a început, din nou, sezonul lepșelor în blogosferă, dar nu mă plând deloc, din contră, îmi place când toți cinefilii se unesc și dezbat, fiecare în modul său, un subiect anume. De data asta provocarea ne este aruncată de Adriana de la Cinemateca Zăvoi, care ne propune „să găsim plăcerea în a privi fumători celebri în filme dragi nouă”. Chiar dacă nu sunt fumătoare accept cu plăcere leapșa pentru că, trebuie să recunoaște, sunt personaje, în filme, care arată atât de bine învăluite în fum. Nicole Kidman în The Hours
Trei prieteni cinefili, Rontziki (inițiatoarea lepșei), Angela și Piratul Cinefil, mi-au pasat o leapșă ingenioasă și foarte atractivă , și rușine să-mi fie că răspund cu așa întârziere. Această leapșă pe care eu o văd ca un test al memoriei și al atenției asupra detaliilor ne provoacă să ne amintim momente din filme în care personajele citesc diferite cărți. La prima vedere nu pare atât de dificil, dar încercați să vă amintiți și ce anume citesc. Recunosc am stat ceva timp pe gânduri și până la urmă doar atât am putut „stoarce” din memoria mea, ce pare că a început să mă lase la greu. Până acum au mai răspuns Rontziki, Angela, Piratul Cinefil, Adriana, și... sper că nu am uitat pe nimeni.. Ca de obicei leapșa merge la oricine dorește, oricine poftește. Into The Wild - Family Happiness, Tolstoy
The Hours - Mrs Dalloway, Virginia Woolf
Match Point - Crime and Punishment,Dostoievski
When Harry Met Sally - The Icarus Agenda, Robert Ludlum
Inglourious Basterds - The Saint In New York Leslie Charteris
The Reader - Emilia Galotti, Lessing
Pulp Fiction - Modesty Blaise, Peter O'Donnell
Silver Linings Playbook - A Farewell to Arms, Hemingway
Bande A Part - Romeo And Juliet, Shakespeare
Bram Stoker’s Dracula - Arabian Nights, Richard F. Burton
După cum am mai spus,
în nenumărate rânduri, niciodată nu mi-a plăcut Ben Affleck actorul, i-am
apreciat calitățile regizorale odată cu Gone Baby Gone și The Town,
dar nu pot să spun că au fost filme care m-au impresionat. Însă Argo... Argo
este diferit, Argo a reușit, în mod surprinzător să mă impresioneze, Ben
Affleck a reușit în mod surprinzător să mă impresioneze și mi-a demonstrat că
succesul regizoral anterior nu a fost o întâmplare.
Ben Affleck creează un
thriller politic inteligent și captivant, plin de suspans, dar presărat și cu
umor, ce te va ține lipit de scaun, cu sufletul la gură, chiar dacă deja
cunoști povestea și ști care va fi finalul.
Filmul este bazat pe fapte
reale. Acțiunea se petrece în 1979 în timpul revoluției când militanții
atacă ambasada americană din Teheran, luând 52 de americani ostatici. Șase
oficiali americani reușesc să fugă din ambasada SUA și se ascund în casa
ambasadorului canadian. Operațiunea de salvare a celor 6 este o operațiune pe
viață și pe moarte, în care CIA și Hollywood-ul au avut un rol
definitoriu.
În încercarea disperată de a găsi cea mai bună
soluție pentru a-i salva pe refugiați, Tony Mendez, specialist în exilări
propune producerea unui film fals. Astfel se creează o diversiune, a cărui
scenariu era o echipă de şase producători de la Hollywood care veneau în Iran
pentru o căuta locații pentru un film numit "Argo".
Imaginea filmului se
„încadrează” perfect în atmosfera vremii respective, îți dă un sentiment
autentic al sfârșitului anilor '70 - începutul anilor '80, aceeași atenție
pentru redarea atmsferei fiind simțită și la capitolul vestimentație, machiaj
și decor. Totul este gândit și pus în practică cu mare precizie și deosebită
atenție pentru detalii, Argo, chiar este un film extrem de bine realizat.
Cu un scenariu clar și
puternic, filmul reușește să ne implice 100% în acest haos politic. Tensiunea
crește cu fiecare moment, iar spre sfârșit pur și simplu nu mai suntem în stare
să auzim nimic, suntem cu totul rupți de realitate, aparținem trup și suflet
acestei operațiuni de salvare, suntem parte din ea.
Argo este fără îndoială unul
dintre cele mai bune filme ale anului, viclean și sofisticat, este o dramă
inteligent scrisă și ingenios executată ce te va cuceri pe loc.
Cât de mult am așteptat acest film, de câte ori am văzut tailer-ul și așteptările mele creșteau cu fiecare recenzie pozitivă.. și au fost multe. Am citit recenzii în care se spunea că acesta este cel mai bun film al regizorului, filmul pentru care Tarantino s-a pregătit toată viața.
Am ajuns și eu să-l văd și am ieșit puțin confuză din sala de cinema și asta nu pentru că nu am înțeles filmul ci pentru că nu puteam înțelege de ce a fost considerat cel mai bun film al regizorului. Și ca să nu mă înțelege-ți greșit o să spun încă de la început, nu vrea să insinuez că nu mi-a plăcut sau că îl consider un film slab, în nici un caz, dar „cel mai bun film”, „filmul pentru care s-a pregătit toată viața” e mult spus. Nu pot să spun nici că m-a dezamăgit, dar nici nu s-a ridicat la așteptările mele, care, dacă stau bine și mă gândesc, poate erau prea mari.
Sunt mare fan Tarantino, pentru mine Pulp Fiction este un film aproape imposibil de depășit, și tocmai de aceea, pentru că știu potențialul regizorului, mai ales potențialul său ca scenarist, am rețineri în a considera Django Unchained cel mai bun film al său. Am apreciat noutatea, dar chiar dacă este un film „tipic” Tarantino, aș fi vrut să văd și mai mult din vechiul Tarantino, ale cărui scenarii erau unice, cu replici originale ce reușeau să te impresioneze de fiecare dată.
Dar, așa cum am spus, chiar dacă nu a fost pe măsura așteptărlor mele, o să încerc să fiu obiectivă și să spun că Django Unchained este un film bun, un film antrenant și provocator ce reușește cu succes să fie în același timp și în aceeași măsură teribil și distractiv. Cu un schimb de replici acide și sarcastice, și o acțiune ce te face să tresari imediat după ce ți-a provocat hohote de râs, Django Unchained este un film ce îți oferă două ore și jumătate de bună dispoziție.
Filmul începe cu un șir de sclavi încătușați ce străbat deșertul rezistând căldurii sufocante pe timpul zilei și frigului înțepător pe timpul nopții, aceasta fiind și scena mea preferată, din film, ca imagine. Și dacă tot veni vorba de imagine, țin să menționez că marea noutate adusă de regizor am sesizat-o în privința imaginii, și nu mi-a displăcut deloc, din contră mi-a plăcut atenția acordată minunatelor peisaje, paleta de culori creată specific în stilul western și atmosfera occidentală.
Într-o interpretare de excepție Jamie Foxx este un sclav pe nume Django, care este eliberat de carismaticul Dr. King Schultz (Christoph Waltz), pentru a a-l ajuta să prindă trei infractori. Nici Waltz nu este mai prejos ca interpretare și ne oferă un personaj pe care nu ai cum să nu-l îndrăgești. Pretins medic stomatolog, Schultz este de fapt un vânător de recompense și la început are nevoie de Django doar pentru a-i indentifica pe cei trei, dar după ce vede „abilitățile” acestuia îi propune să colaboreze cu el, și-i promite că îl va ajuta să-și găsească soția, Broomhilda. După ce află că aceasta este captivă pe plantația Candyland, al cărui proprietar este Calvin Candie (Leonardo Di Caprio), încearcă să o cumpere apelând la tot felul de false pretexte care într-un final vor stârni suspiciuni.
Ca în orice film marca Tarantino, violența extremă este „ca la ea acasă”, nu lipsește nici sângele acela fals și exagerat ce ne place la nebunie, nici ironia și nici dialogurile inteligente, chiar dacă acestea sunt într-o doză mai puțin originală decât în clasicele lui, acesta fiind și unul dintre aspectele de la care aveam mai multe așteptări. Să dacă tot am ajuns la capitolul așteptări, trebuie să precizez că cele mai mari așteptări le aveam la nivelul scenariului și, din păcate, nu pot să spun că așteptările mi-au fost pe deplin împlinite. Regizorul se lovește de câteva stereotipuri atât în construcția personajelor, dar și a firului narativ.
Am apreciat întotdeauna faptul că Tarantino face filme în primul rând ca să binedispună publicul, nu se agață de prea multe probleme de etică, filmele lui nu sunt genul de filme cu morală la final, chiar dacă subiectele alese de el ar putea cu ușurință să se îndrepte către așa ceva, și acest lucru se aplică și la Django Unchained. Chiar dacă poveste din spatele filmului prezintă o parte sensibilă din istoria SUA, regizorul nu încearcă să ne manipuleze și să ne insufle o imagine etică, el ne oferă divertisment 100% „împachetat în cel mai frumos ambalaj”.
Despre soundtrack nu cred că este nevoie să mai spun cât de bine ales este, suntem deja familiarizați cu gusturile muzicale ale regizorului și deosebita atenție pe care el o acordă acestui aspect. Nu m-au deranjat nici ritmurile de hip-hop din partea a doua a filmului, mi s-au părut, într-un mod bizar, portivite și amuzante.
În concluzie, chiar dacă eu personal aveam așteptări mai mari, recomand cu toată căldura Django Unchained, un film care m-a binedispus așa cum nici un alt film nu a mai făcut-o de mult timp, un film nebun, dar frumos de nebun, pe care trebuie neapărat să-l vedeți la cinema pentru a vă putea bucura la maxim de el.
P.S. Am văzut odată un interviu cu monteurul lui Tarantino și spunea că pentru Pulp Fiction a dus „lupte seculare” cu regizorul pentru a-l convinge să scurteze unele scene, de curând am aflat că acesta a murit înainte de Django, probabil așa se explică și durata de aproape 3 ore a filmului
Până acum dezamăgirea pentru faptul că filmul lui Mungiu nu a ajuns pe lista de nominalizări era bazată mai mult pe „patriotism” și pe filmele anterioare ale regiozrului, care mi-au demonstrat valoarea acestuia, însă după ce am vizionat După Dealuri, pot sa spun doar nedreptate. Este adevărat că înafară de Amour (care nu numai că își merită locul în listă, ci este prea valoros pentru „marele” Oscar), nu am văzut nici un alt film nominalizat la „Cel mai bun film străin”, însă cu greu îmi vine să cred că vreunul dintre acestea ar fi mai bun decât al nostru După Dealuri.
Mungiu reușește în 150 de minute să relateze într-un mod personal întâmplarea cutremurătoare de la Tanacu, ce a zguduit o țară întreagă la vremea respectivă, dar fără a acuza și fără a arăta cu degetul către un vinovat. Regizorul reușește să se detașeze de adevărata poveste, să închidă ochii în fața speculațiilor din presă și ne aduce în prim plan o poveste ce și-a găsit inspirația în cumplita și controversata întâmplare, dar care în final se transpune într-un film original, într-o operă de artă a cinematografiei româneși.
Într-o atmosferă sumbră și misterioasă ni se relatează o întâmplare tragică, ce îți dă fiori și te ține în suspans pe tot parcursul filmului, dar care nu simte nevoia nici un moment să te impresioneze prin scene de violență, sau scene cu tentă horror. Așa cum ne-am obișnuit deja pentru regizorul român contează doar poveste, el nu recurge la artificii și exagerări inutile, nu are nevoie, pentru că modul în care acesta transpune o poveste ne impresionează prin sinceritate și realism, printr-un scenariu foarte bine realiza, prin imagini deosebite și personaje interpretate impecabil. Mungiu a găsit cheia succesului.
Filmul spune povestea a două fete care au crescut împreună şi care se reîntâlnesc după câţiva ani de despărţire. În timp ce Voichița și-a găsit calea către credință, Alina a lucrat în Gemania, iar acum se întoarce să o ia cu ea pe prietena ei. Alina trece printr-o perioadă foarte grea în care se simte apăsată de singurătate și vine la Voichița sperând că revederea cu aceasta o va ajuta. Deși vrea să își ajute prietena și să fie alături de ea, nici pentru Voichița nu este ușor să renunțe la calea religioasă pe care și-a ales-o. Cuprinsă de teama de a rămâne singură Alina luptă cu toate puterile să nu piardă afecțiunea singurei persoane căreia i-a păsat vreodată de ea și să fie din nou împreună, în timp ce, cei din jur ajung să se întrebe de unde vine această forţă. Atunci când ești „copilul nimănui”, nimănui nu-i pasă de tine. Alina nu mai este binevenită la familia care a avut grijă de ea, nici la spital nu vor să o mai țină, iar când vede cât de dedicată este Voichița lui Dumnezeu și mănăstirii, se lasă în voia nebuniei și încearcă se se răzbune pe „cele sfinte”, pe care le consideră vinovate pentru îndepărtarea de prietena ei.
Filmul este învăluit de suspans și cu cât se apropie de final devine mai tumultos, iar în final, maestrul își închieie concertul în note liniștite, dar această liniște, nu este reală, nu reprezintă și liniștea ta, pentru că odată cu încheierea filmului, nu se încheie și gândurile tale. Te simți incomod și cuprins de teamă, dar nu este o frică ca atunci când urmărești un film horror, nu este o frică de ceva anume, este o frică de necunoscut, de natura umană și de slăbiciunile ei. După Dealuri pleacă de la Cannes cu două bine meritate premii, pentru scenariu și pentru interpretare (Cristina Flutur și Cosmina Stratan). Încă nu-mi vine să cred că acesta este primul film al celor două actrițe, că acei ochi plini de disperare și nebunie, ai Cristinei Fluturi, nu au mai avut contact până acum cu camera de filmat. Nu pot aș putea să spun care este mai bună ca interpretare, pentru că, în realitate, sunt indispensabile una pentru cealaltă.
Din punct de vedere estetic filmul este un tablou pitorec ce prezintă imagini și peisaje minunate, într-o atmosferă rece și sumbră, ale mănăstirii și ale dealurilor din Tanacu. În acest film Mungiu abordează teme controversate, și vorbește despre lucrui incomode, despre lucruri ale căror păreri au fost și vor fi întotdeauna împărție și despre care cei mai mulți preferă să nu aibă nici o părere. Dar regizorul se descurcă excelent cu un astfel de subiect, pentru că îl tratează cu respect și echilibru, nu trage concluzii și nici nu-și îndeamnă spectatorii să tragă concluzii, nu este în nici o tabără și nu arată cu degetul către nici o tabără. După Dealuri nu este doar cel mai bun film al anului, ci unul dintre cele mai bune filme văzute în ulimii ani.
An: 2012
.jpg)
.jpg)
