marți, 31 ianuarie 2012

Midnight in Paris

An: 2011
Regie: Woody Allen
Scenariu: Woody Allen
Distribuție: Owen Wilson
                 Rachel McAdams
                 Marion Cotillard
                 Adrien Brody
                 Michael Sheen
     Cel mai nou film al lui Woody Allen reprezintă o evadare din monotonia veții de zi cu zi sau mai bine zis, o evadare din prezent. Mă bucur atât de mult că nu am citit nici o cronică a filmului înainte să-l văd, am refuzat să văd până și trailer-ul, pentru că atunci când vine vorba de Woody Allen nu vreau să stiu nimic despre povestea filmului înainte, vreau să mă las surprinsă și aproape de fiecare dată reușește să mă surprindă.
Mă așteptam la cu totul altceva din titlu și sinopsis, dar ceea ce am văzut mi-a plăcut la nebunie. Regizorul ne arată încă de la început cele mai frumoase peisaje ale Parisului și continuuă cu ceea ce Gil consideră a fi „epoca de aur a Parisului” și anume anii '20. Dacă până acum v-a plăcut Parisul, fie că l-ați văzut în realitate sau doar în cărți, filme sau poze, după „Midnight in Paris” o să-l iubiți și mai mult.
     Gil (Owen Wilson), un scenarist de succes la Hollywood și logodnica lui Inez (Rachel McAdams) se află la Paris, în vacanță, cu părinții acesteia. Gil este un romantic incurabil, își dorește să scrie romane, de altfel chiar începuse să lucreze la un roman, dar este încontinuu descurajat de logodnica sa, îi place să se plimbe prin ploaie și cel mai important, iubește Parisul, cel mai romantic loc de pe Pământ. Ceea ce Gil își dorește cel mai mult este să se mute la Paris și să scrie romane, iar ceea ce regretă cel mai mult este faptul că nu a văzut Parisul în anii '20 considerând aceasta a fi „epoca de aur”. Într-o seară după câteva pahare de vin în plus, dar și pentru că se săturase de prietenii logodnicei lui, Gil decide să iese, singur, la o plimbare pe străzile orașului.  Se rătăcește, iar la miezul nopții o mașină veche oprește lângă el și pasagerii îmbrăcați în haine din anii '20 îi cer să-i însoțească. Ceea ce urmează reprezintă o aventură pe care o va trăi în fiecare noapte și care îi va schimba viața, dar și modul de a gândi. O să avem plăcerea să vedem personalități, despre care am învățat în școală și pe care nu credem vreodată că o să le vedem în ipostaze atât de amuzante și totuși păstrând „aerul” anilor de glorie. Nu vreau să dezvălui mai multe, pentru că acest film merită savurat secundă cu secundă, merită să te lași surprins de un scenariu genial construit, de un regizor ce reușește să transforme orice subiect într-un adevărat spectacol.
     Owen Wilson nu a fost niciodată un actor care să-mi trezească interesul, dar în Midnight in Paris este absolut genial, este atât de natural, acum nici nu-mi pot imagina un alt actor în acest rol, entuziasmul lui, reacțiile față de tot e i se întâmplă sunt amuzante fără a fi forțate, sunt reacții pe care oricare dintre noi le-am avea dacă am fi în situația lui. Fiecare actor din distribuție a avut un rol memorabil, chiar dacă a fost un rol mic, fiecare este o piesă dintr-un puzzle magic, pur și simplu îți dau impresia că filmul nu ar fi putut fi realizat fără oricare dintre ei.
     Woody Allen știe cum să scoată în evidențieze frumusețea fiecărui oraș, ne-a demonstrat-o în Vicky Cristina Barcelona, unde ne-a încântat cu o frumoasă atmosferă spaniolă și o face din nou în Midnight in Paris. Cu o atmosferă boemă susținută de o muzică pe măsură, Woody Allen ne oferă un film fermecător cu adevărat magic, un omagiu adus culturii anilor '20. O comedie romantică, ce îți trezește nostalgii asupra trecutului, Midnight in Paris este unul dintre cele mai bune filme ale anului.
     Comediile romantice sunt filmele pe care le agreez cel mai greu și nu credeam vreodată că o comedie romantică o sa fie pe lista mea de filme favorite, dar cu Allen, presupun că te poți aștepta la orice.
Nota mea: 8.5/10

Read more >>

luni, 30 ianuarie 2012

Poza zilei

 Happy Birthday Christian Bale!
Read more >>

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Top 10 - „One Location” Films

După cum am mai precizat într-o postare anterioară, putem spune că este un trend al filmelor a căror acțiune se desfășoară într-o singură locație, iar multe dintre ele sunt foarte bine realizate, cu un scenariu ce reușește să-ți capteze atenția pe parcursul filmului, ajutat de o regie pe măsură și prestații excelente ale actorilor. Acestea sunt, din punctul meu de vedere, 10 dintre cele mai reușite producții „one location”.
10. Clue - 1985, o comedie neagră care nu a avut prea mare succes la critici, dar care mie mi-a plăcut, este amuzantă și captivantă. Acțiunea se petrece într-o casă unde ajung șase persoane pe baza unei invitații misterioase. Ce se întâmplă acolo, vă las să descoperiți singuri...
  9. Carnage - 2011, cel mai nou film al lui Polanski este un film amuzant, cu personaje bine construite, cu personalități diferite, dar care evoluează în aceeași direcție. Recenzia completa aici
  8. Clerks - 1994, „Just because they serve you, doesn't mean they like you”.. o comedie a cărei acțiune se desfășoară în interiorul și în jurul unui magazin, o să te bine dispună cu siguranță, dacă ești deschis către orice tip de umor.
  7. Detective Story - 1951, acțiunea se petrece într-o secție de poliție, într-o singură zi în care aflăm detalii importante din viața detectivului McLeod, un detectiv rigid, cu principii. În timp ce detectivul se confruntă cu o problemă neașteptată, la secție ne este prezentată o zi obișnuită- polițiști și infractori. Un film captivant, memorabil. Mulțumesc m@ri@n pentru recomandare.
  6. Elevator - 2008, un film românesc despre doi adolescenți care rămân blocați într-un lift, a fost foarte puțin promovat în România și foarte apreciat în afară. Filmul a avut parte numai de critici pozitive și pe bună dreptate, este un film excepțional. Must see
  5. O să trișez puțin la locul 5 și o să pun două filme pentru că nu mă pot decide. :)
      127 Hours - 2010, povestea alpinistului Aron Ralston, care a fost nevoit să-și taie o mână pentru a rămâne în viață, a impresionat o lume întreaga, iar Danny Boyle ne-a oferit un film pe măsură.
      Phone Booth - 2002, este unul dintre cele mai subapreciate filme, am văzut multe critici negative, iar pe metascore are un scor de doar 56. Cu toate astea eu îl consider un film foarte bine realizat, un film ce îți dă impresia unui reality show; toată acțiunea se petrece în interiorul și în jurul unei cabine telefonice. Părerea mea despre film o găsiți aici.
  4. Rope - 1948, se face remarcat datorită regiei mai mult decât datorită subiectului. Hitchcock a spus despre film că „a fost un experiment care nu a ieșit”, dar toate criticile par să-l contrazică, Rope fiind și în zilele noastre un film de referință în industria cinematografiei.
  3. Lifeboat - 1944, acțiunea filmului se petrece într-o barcă de salvare; un film cu un cadru atât de restrâns nu poate să mizeze decât pe dialog și pe personaje, și acestea sunt geniale. Lifeboat este un „must see” al genului.
  2. Rear Window - 1954, îți dă senzația că iei parte la acțiune, pe tot parcursul filmului ai același orizont limitat pe care îl are și Jeff, privești pe aceeași fereastră pe care privește și el, nu ști mai mult decât știe el.
  1. 12 Angry Men - 1957, (unul dintre filmele mele preferate) mi se pare unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată, nu numai cel mai bun „one location” film. Acțiunea filmului se compune în totalitate din deliberările a 12 jurați asupra unui caz de crimă.
Read more >>

marți, 24 ianuarie 2012

50/50

An: 2011
Regie: Jonathan Levine
Scenariu: Will Reiser
Distribuție: Joseph Gordon-Levitt
                Seth Rogen
                Anna Kendrick
                Bryce Dallas Howard
      Un tânăr care află că suferă de o formă rară de cancer nu este tocmai un subiect amuzant, citind descrierea filmului nu poți să nu te întrebi ce poate fi comic în această situație. Și totuși 50/50 reușește foarte bine să combine drama cu comedia într-un mod plăcut, nu este o comedie forțată, nu este imorală. și nici măcar o clipă nu se îndreaptă spre melodramă. Reușește să te amuze, dar te și emoționează fără a apela la melodramă, la situații lacrimogene forțate.
50/50 reușește să ne prezinte un subiect dur într-o manieră comică.
    Adam (Joseph Gordon-Levitt) este genul de persoană despre care nu crezi că s-ar putea îmbolnăvi vreodată, nu fumează, nu bea, aleargă în fiecare dimineață, nu are permis de conducere pentru că este de părere că accidentele rutiere reprezintă cea mai des întâlnită cauză a morții și cu toate astea într-o zi află că suferă de o formă rară de cancer. De aici firul narativ este destul de previzibil, dar scenariul reușește să te surprindă prin felul în care, cu finețe, reușește să se ferească de clișee, de comercial, fiind o gură de aer proaspăt. Filmul ne prezintă toate stările care-l încearcă pe Adam din momentul în care află diagnosticul, iar pe lângă tema principală sunt atinse și alte teme, relația cu părinții și cu prietenii, relația de cuplu, reacția lui Adam vis-a-vis de situația în care se află, dar și reacția celor din jurul sau.
    Filmul reușește să strălucească și datorită actorilor. Joseph Gordon-Levitt ne oferă o prestație demnă de Oscar, este atât de credibil, atât de natural în rolul bolnavului Adam, acesta fiind cu siguranță cel mai bun rol al său, iar Seth Rogen (Kyle), chiar dacă este același Seth pe care l-am văzut în majoritatea filmelor, aici este sarea și piperul filmului. Cât despre Anna Kendrick, aceasta reușește să se facă tot mai remarcată în ultimul timp, și chiar dacă mi-a plăcut jocul ei actoricesc în acest film, totuși îmi amintește prea mult de rolul din Up in the Air.
    50/50 este un film deosebit, ce nu trebuie ratat dacă vrei o pauză de la clișeele cu care ne-a tot bombardat Hollywood-ul în ultimul timp.
Nota mea: 8/10
Read more >>

vineri, 20 ianuarie 2012

Poza zilei

20.01 ziua în care s-au născut David Lynch (66 ani) și Federico Fellini (a decedat în '93)



Read more >>

joi, 19 ianuarie 2012

Cum trăiesc morții?

   „...La fel ca viii, cu trei amendamente: nu mai locuiesc în centrul, ci în suburbiile Londrei. Au un corp mai „subtil”.  Si pofte insatiabile, caci au lasat in urma sclavia consecintei. În rest, ca și viii, plătesc taxe, fumează, merg la slujbe și ies la restaurant. Au memorie, libido, kilograme in plus, invidii, antipatii si vendete.” 
      Recunosc că până acum nu am mai citit nici o carte a lui Will Self, am cumpărat „Cum Trăiesc Morții”, din curiozitate si pentru că mi s-a părut amuzantă descrierea de pe copertă. Self a reușit să mă cucerească încă de la primele pagini. Cu un sarcasm subtil, umor încântător și un limbaj colorat, „Cum Trăiesc Morții” este o carte pe care nu trebuie să o ratezi dacă apreciezi scriitorii nonconformiști, imprevizibili și controversați.
     În primele capitole ne sunt prezentate ultimele zile de viață ale lui Lily Bloom, o bătrână doborâtă de cancer la vârsta de 63 de ani și gândurile sale morbide în așteptarea inevitabilei zile, când nu va mai exista. Dar lucrurile nu stau tocmai cum își imagina Lily pentru că, după moarte realizează că de fapt nimic nu se încheie aici. „Se trezește” așteptată de un ghid mortuar, Phar Lap Jones, care o conduce într-o suburbie londoneză și care îi prezintă moartea ce se ghidează aproape după aceleași legi ca și viața. Marea diferentă este că dispar poftele, iar corpul este eteric, dar cu toate astea morții fumează și chiar mănâncă, din obișnuință și plictiseală,. În rest ca și în viață, taxe, locuri de muncă, viață socială, și mai ales plictiseală și banalitate datorate timpului infinit. 
Lily nu este ca o femeie de 63 de ani obișnuită, este ironică, cu un limbaj colorat, acidă, monologurile ei sunt amuzante și cinice, de cele mai multe ori referitoare la viața ei și la persoanele din jurul ei, atât în timpul vieții, cât și după moarte. Finalul este neașteptat și lasă loc de interpretări. 
    Will Self ne împărtășește o poveste tristă, dar spusă într-un mod cinic, ironic, spusă cu un umor negru ce te face să nu vrei să lași cartea din mână nici o clipă. Self m-a convins, cu siguranță o sa-i citesc și celelalte cărți.
Read more >>

marți, 17 ianuarie 2012

Carnage

An: 2011
Regie: Roman Polanski
Scenariu: Roman Polanski
               Yasmina Reza
Distribuție:  Christoph Waltz
                  Kate Winslet
                  Jodie Foster
                  John C. Reilly
      Filme cu puține personaje, plasate într-un singur loc, cu o acțiune ce se desfășoară într-o singură zi, s-au mai făcut, destul de multe și o parte dintre ele chiar mai bune decât „Carnage”, ex. 12 Angry Men, Elevator (un film romanesc foarte apreciat in afara și foarte puțin promovat la noi), Lifeboat, Phone Booth, Rear Window etc. Putem spune că este chiar un trend al filmelor „one location” și un clișeu al multor critici, care par surprinși de faptul că un film cu acțiunea plasată într-un singur loc, într-o singură zi, nu este plictisitor ci din contră reușește să-i bine dispună sau să-i țină în suspans. În ceea ce mă privește, de mult timp nu mai sunt surprinsă de calitatea bună a multor filme de acest gen, ci sunt doar curioasă să văd ce mai aduc nou. Bineînțeles sunt și excepții, dar cu un scenariu inteligent, cu un regizor bun și cu actori talentați din orice subiect poate să iasă un film bun.
     „Carnage” nu este neapărat un film memorabil, dar este un film ce te binedispune, este amuzant prin dialog, prin felul în care sunt construite personajele, dar mai ales prin felul în care evoluează personajele. Scenariul este realizat după o piesă a Yasminei Reza, „God of Carnage”, iar titlul nici nu putea fi mai bine ales.
Acțiunea filmului se petrece într-un apartament unde părinții a doi copii se întâlnesc pentru a discuta condițiile în care cei doi copiii au fost implicați într-o bătaie. Întâlnirea începe politicos și chiar dacă cei patru sunt caractere diferite cu toții încearcă să ajungă la o înțelegere, dar pe măsură ce timpul trece totul se transformă într-un haos. Penelope ( Jodie Foster) și Michael (John C. Reilly), în apartamentul cărora se ține întâlnirea, sunt părinții lui Ethan, copilul care și-a pierdut doi dinți în timpul disputei. Aceștia sunt convinși că vina îi aparține în totalitate lui Zachary și încearcă să-i convingă pe părinții lui, Nancy (Kate Winslet) și Alan (Christoph Waltz) că au dreptate. La început totul decurge normal, Nancy și Alan se arată de acord cu Penelope și Michael, dar pe parcurs lucrurile se schimbă, tensiunea între cei patru ia amploare, apar discuții contradictorii care de multe ori nici nu mai au legătură cu cei doi copii, ies la iveală chiar si nemulțumirile dintre partenerii fiecărui cuplu.
    Actorii se descurcă atât de bine în interpretarea personajelor încât este o plăcere să le urmărești evoluția. Chiar dacă performanțele tuturor sunt deosebite, cel mai bine se fac remarcați Christoph Waltz și Jodie Foster, care ne oferă un adevărat spectacol în discuțiile contradictorii. Fiecare personaj încearcă la început să pară cât mai politicos și civilizat, dar după câteva discuții contradictorii și un pic de alcool încep să-și arate adevărata față. Singura excepție ar putea fi personajul lui Waltz care încă de la început nu se sfiește să spun ce gândește, să vorbească la telefon de față cu ceilalți, chiar dacă nu-i cunoaște foarte bine, arătând astfel că este un avocat fără scrupule.
   „Carnage” este un film despre falsitate, ipocrizie și bune maniere, un film care reușește să te facă să zâmbești, nu pentru că ne-ar arăta ceva ce nu știm deja, ci pentru că în comportamentul personajelor vedem gesturi și reacții pe care le-am văzut la alte persoane, uneori chiar la noi înșine.
Read more >>

vineri, 13 ianuarie 2012

Poza zilei

Azi 13.01.2012  Julia Louis-Dreyfus împlinește 50 de ani. La mulți ani „Elaine”!
Read more >>

duminică, 8 ianuarie 2012

Nacho Diaz

Nacho Diaz, cunoscut sub numele de Naolito, este un graphic designer spaniol. Desenele lui sunt comice, ironice si oferă noi perspective dând viață obiectelor neanimate. Lucrează pentru diferite firme din diferite tări, iar majoritatea lucrărilor lui sunt ilustrații pentru tricouri.
Pentru mai multe detalii accesați site-ul lui http://www.naolitoart.com/















Read more >>

miercuri, 4 ianuarie 2012

The Help

An: 2011
Regie: Tate Taylor
Scenariu: Kathryn Stockett
               Tate Taylor
Distributie: Emma Stone
                 Viola Davis
                 Octavia Spencer
                 Bryce Dallas Howard
      Adaptarea bestseller-ului cu același nume „The Help” ne introduce în atmosfera anilor '60 printr-o drama, cu accente comice, despre femeile de culoare din Jackson, Mississippi, menajere ale familiilor albe. Povestea se desfășoară în jurul a trei femei diferite, și încercare unui proiect editorial care încalcă normele societății din vremea respectivă. Skeeter a fost întotdeauna apropriată de menajera ei, iar când se întoarce acasă, de la colegiu, își propune să realizeze un proiect editorial prin care vocea femeilor „care au crescut copiii altora, în timp ce copiii lor erau în grija altcuiva”, să fie auzită. La început îi este greu să le convingă pe femei să colaboreze, deoarece le expunea unui mare risc, dar odată ce Aibileen și Minny acceptă, încet, încet și celălalte menajere li se alătură.
    Cu toate că aparent filmul prezintă tema rasismului, pe parcurs îți dai seama că de fapt povestea se învârte în jurul lui Skeeter, iar cea care ar fi trebui să fie tema principală a filmului este tratată cu superficialitate. Am auzit vorbindu-se numai de bine despre acest film și eram foarte curioasă să-l vad, însă, acum că l-am vazut pot să spun că nu m-a impresionat foarte mult. Nu este un film rău, merită văzut, dar este superficial, iar momentele emoționante sunt puțin cam exagerate ducând mai mult spre melodaramă.
Cu Emma Stone, Viola Davis și Octavia Spencer în rolurile principale, actorii sunt bine aleși, iar performanțele lor sunt bune, dar nu atât de extraordinare, în nici un caz nu cred că ar trebui premiate (am auzit zvonuri de Oscar pentru Viola).
   După cum am zis, filmul are multe „scăpări”, dar în ciuda acestora, se face plăcut în primul rând datorită atmosferei, a atenției la detalii, imaginea este plăcută datorită culorilor și totul arată bine îngrijit, accentele umoristice aducând de asemenea un plus filmului.
   Nu vă așteptați să vă uimească, este in fond destul de clișeic, chiar banal, dar merită vizionat, o să vă binedispună.
Read more >>