Tideland

An: 2005

Regie: Terry Gilliam

Scenariu: Terry Gilliam

Distribuție: Jeff Bridges

                 Jodelle Ferland

                 Janet McTeer

      De câte ori am avut ocazia, am spus că Tideland este unul dintre cele mai subapreciate filme făcute vreodată, astfel că am considerat că ar fi cazul să mă justific de ce sunt eu contra majorității criticilor. De obicei nu mă interesează criticile unui film înainte să-l vizionez, nu mă uit să văd ce notă are pe anumite site-uri de specialitate sau care este metascore-ul. La fel a fost și în cazul de față, am văzut filmul, mi-a plăcut și l-am recomandat și unei prietene, care, după o zi, îmi trimite foarte revoltată un link către IMDB unde filmul este notat cu 6.5, dar și către faimosul site Metacritic unde Tideland nu a reușit să acumuleze decât un scor de 26 din 100. La fel de surprinsă ca și ea, am fost și eu, dar nu pentru că i-aș fi recomandat un film prost (cum susținea ea) ci pentru că nu pot să-mi dau seama ce este în neregulă cu filmul lui Gilliam. Este adevărat filmul este foarte ciudat și chiar grotesc, dar de când a devenit asta o problemă pentru cinematografie.

      După ce mama ei moare în urma unei supradoze de droguri, Jeliza-Rose și tatăl ei, Noah, un muzician consumator de droguri, pleacă într-o călătorie către casa bunicii ei. Ajunși acolo se stabilesc în casa pe care o găsesc abandonată, iar în prima noapte petrecută acolo Noah moare și el de o supradoză. Jeliza-Rose nu recunoaște moartea tatălui, deoarece ea crescuse cu ambii părinți inconștienți în mare parte din timp, iar pentru o lungă perioadă de timp cadavrul lui Noah stă pe un scaun cu ochelari de soare, începând să se descompună încet, încet. 

Fata începe să reconstruiască lumea din jurul ei și din ce în ce mai mult se retrage în lumea imaginată de ea, o lume în care prietenii ei sunt capetele unor păpuși, o lumea creată involuntar din frică și singurătate. În cele din urmă ea întâlnește doi vecini, un tânăr bolnav mintal, Dickens, și sora lui mai mare Dell. Jeliza-Rose petrece tot mai mult timp cu „noii ei prieteni” ciudați, în special cu Dickens care, la fel ca și ea, își construise o lume a lui. Prietenia a două personaje ce nu reușesc să trăiască în lumea reală, este la fel de ciudată ca și lumea creată de ei, la un moment dat între cei doi există gesturi cu aluzii sexuale. Sfârșitul filmului este de asemenea bizar, dar este logic și este cea mai bună alegere de a încheia povestea.

     Filmul este o adaptare după romanul lui Mitch Cullin, iar însuși Terry Gillim îl descrie ca fiind o combinație între Alice în Țara Minunilor și Psycho (o descriere mai bună ca asta nici nu se putea face).

     Tideland este un film ce exploatează universul copilăriei în cel mai straniu mod cu putință, este un film excentric, dar tocmai aceasta este trăsătura care te atrage cel mai mult. Imaginația acestui copil este neobișnuită și neînchipuit de grotească, dar este rezultatul unor experiențe mult prea dure pentru un copil. Jeliza-Rose este un copil ce găsește propria ei metodă de a face față unor experiențe stuperfiante. 

     Deși desfășurat într-o atmosferă stranie, filmul este încântător din punct de vedere vizual, peisajele cu câmpul de grâu uscat, ce pare a fi infinit, sunt surprinse în imagini uimitoare ce echilibrează perfect acțiunea sumbră din interiorul casei și din mintea personajelor.

    Regia este excelentă, filmul reușește să-ți transmită „nebunia” personajelor și cu toată drama și atmosfera stranie din jurul lui, îți insuflă într-un mod teribil de ciudat o stare de amuzament. Ești surprins, stuperfiat, dar și amuzat. 

    Astfel de personaje sunt extrem de dificil de interpretat, dar cu toate astea actorii se descurcă de minune, interpretarea fiind unul dintre punctele forte ale filmului. Jodelle Ferland este uimitoare în interpretarea unui copil atât de excentric, încât după vizionarea filmului ai tendința de a verifica dacă nu cumva a avut o nominalizare la Oscar. 

    De asemenea este incredibil nivelul de imprevizibilitate, nu poți să prevezi ce o să urmeze, te aștepți la orice, te aștepți chiar ca, în orice moment, lucrurile să se răstoarne la extrem și asta nu te-ar surprinde deloc și nu ți s-ar părea ilogic. Exact acesta este efectul filmului, te introduce cu totul în atmosferă, trăiești pentru 120 min într-o lume imaginară, totul este atât de bizar, încât nimic nu te mai surprinde, nu mai ști ce este logic sau ilogic. Conceptul de copilărie și inocență este răsturnat, nevinovăția și copilăria spulberată de lumea adultă (un concept regăsit în foarte multe filme) capătă un cu totul alt sens.

    Chiar dacă este un film deranjant pentru foarte mulți, eu îl consider un film uimitor și vă încurajez să-l vizionați, dar nu citiți criticile negative înainte, nu vă lăsați influențați și priviți-l cu mintea deschisă.