Călătorie într-un picior

   Prima carte semnată Herta Muller, pe care am citit-o, a fost „Înca de pe atunci vulpea era vânătorul”. Am citit-o la recomandarea unei mătuși și nu am regretat acest lucru. Această carte care descrie atât de liric atmosfera terifiantă creată de Securitate, într-un mod cât se poate de original m-a făcut să-mi doresc șă citesc mai multe cărți ale autoarei. Același stil literar unic și sincer l-am regăsit și în „Călătorie într-un picior”, primul roman scris de Herta Muller în 1989, după ce a părăsit România. 

   Irene, protagonista de 35 de ani a acestui roman, îl cunoaşte la mare pe Franz, un tânăr turist german pe care îl găseşte beat într-o cârciumă şi îl ajută să ajungă la hotel. Aşteptându-şi actele pentru emigrare, Irene stabileşte împreună cu Franz să se revadă amândoi în Germania, după ce ea va fi părăsit „cealaltă ţară“. La aeroport nu-l va întâlni însă pe Franz, ci pe un prieten al acestuia, Stefan. După mutarea în Berlinul de Vest, prin Stefan îl cunoaşte pe Thomas, un şomer homosexual cu care reuşeşte să comunice. Singurătatea, sentimentul unui destin nesigur, dorul de casă, dar și sentimentul neadaptării sunt redate într-un mod modern, minimalist și unic, specific autoarei. 

Cu un stil care m-a cucerit din prima, pot spune că Herta Muller a devenit una din scriitoarele mele preferate.

   Citate:

- „Dacă ați ști cum arată totul în spatele ochilor mei...”

- „Pe Irene o cuprinse dorul. Care nu era dor. Era o stare a lucrurilor inanimate. A pietrelor, a apei. A marfarelor și a ușilor, a lifturilor în mișcare.”

- „De când am ajuns să trăiesc aici, detaliul este mai mare ca întregul.”

- „Simţea şi-acum acelaşi lucru ca de atâtea alte ori, ca de obicei, ca dintotdeauna când ceva luase sfârşit: avea o dorinţă în gât. Pe care Irene nici nu o ştia. Ştia doar atât: că dorinţa îi ascundea ceva.”

- „Dorința de a dormi era ca un drog. 

Și dorința de a pleca departe. Să privească din fereastra unui compartiment de tren cum se scurge peisajul în dâre verzi, dispărând. Și oamenii care urcă și se așază în compartiment. Care mănâncă și dorm. Care nu trădează nimic despre ei înșiși. Care coboară în gări mari și se opresc o vreme nehotărâți în larma de acolo. Care setrecoară printre ceilalți care așteaptă și merg cu pași ezitanți în orașe.”

- „Uneori, spuse Irene, văd că oamenilor care trec pe lângă mine le merge bine. Nu au nici un țel, doar pașii îi poartă mecanic pe străzi. Se iau unii după alții...”

 - „Autobuzul mergea încet. Lăsând să treacă toate mașinile pe lângă el. Era plin de fețe mici. Când opri, fețele se clătinară.”