Nacho Criado - Agentes Colaboradores

         Muzeul Reina Sofia încântă Madridul cu o expoziție specială, o celebrare a artistului Nacho Criado, în galeriile muzeului din Parcul Retiro.

         Nacho Criado (Mengibar 1943 - Madrid 2010) a studiat arhitectura si sociologie la Madrid, respectiv Barcelona. În 1969 s-a stabilit la Madrid, locul de reședință până la moartea sa. A fost considerat unul dintre cei mai importanti artisti spanioli din ultimii ani, și în special, apreciat pentru contribuțiile sale ca pionier al artei conceptuale și experimentale spaniole.

         Expoziția Agentes Colaboradores conține opere ale artistului de mai bine de 4 decenii, timp în care artistul a utilizat diverse forme de arta (instalație, sculptură, fotografie, video, arhitectură) prin intermediul cărei își exprimă reflexia asupra unor concepte precum timpul si viitorul, contrastul între idee și materia finită, destinul operei intre construcție și deconstrucție, sau sensul ruinei și al deșeurilor.

Opera lui Criado se folosește de strategiile artei contemporane  într-un sens larg: interesul pentru utilizarea obiectelor și elementelor la „îndemână”, ca materie primă și limbaj în exprimarea gândurilor.

       Titlul expoziției este inspirat dintr-o declarație a artistului în care vorbea despre minima implicare a artistului în realizarea operei sale, ceea ce permitea ca restul elementelor din lume să o completeze ca agenți colaboratori .

       În Palacio de Velasquez se află o selecție a operei artistului, ce relevă capacitatea sa de a adopta diverse practici artistice fără a se asocia vreunui grup sau mișcare artistică specifică. Practici artistice precum arte povera, instalația, sculptura, fotografia, video, arhitectura, performance, land art și body art, acționează în calitate de instrumente de cercetare a relației dintre idei și referințe din trecut. Piesa principală, ce adună toate ideile și elementele expoziției, No es la voz que clama en el desierto (Nu este glasul celui ce strigă în pustiu), este o instalație realizată în 1990,  din fier și sticlă și exprimă tensiunea dintre discurs și tăcere, dintre construcție și distrugere, o aluzie către destinul umanității.

        În Palacio de Cristal, este reconstituită expoziția Piezas de agua y cristal (Părți de apă și sticlă), pe care Criado a prezentat-o în 1991, în același loc. Această expoziție, a cărui element principal este sticla spartă, exprimă o nouă tensiune, un concept asupra viitorul în stadiu de ruine.

Dacă, din întâmplare, aveți drum spre Madrid până pe 1 octombire, expoziția Nacho Criado – Agentes Colaboradores este un must-see.

Read more >>

Leapșă cinefilă - Soundtrack

     Bogdan a pornit muzica și acum dansăm cu toții, fiecare în stilul lui. O leapșă ce celebrează o importantă parte din procesul de creație a unui film, și anume soundtrack-ul. Bogdan ne propune să selectăm 5 melodii favorite, din filme, dar cum aș putea eu să aleg doar 5, când 80 % din cântecelele de pe mp3-ul meu, sunt melodii auzite în filme. Să aleg doar 5 nu pot, dar o să încerc să mă limitez la 15, în ordine aleatorie:
    Nightcall - Kavinsky, Drive

    Porque Te Vas - Jeanette, datorită melodiei am descoperit Cria Cuervos, unul dintre filmele mele preferate, așa că va fi întotdeauna o melodie specială.

    A Princess - Javier Navarrete, El Labirinto del Fauno

    Promise - Akira Yamaoka, Silent Hill, filmul nu m-a convins, dar soundtrack-ul a urcat rapid în topul preferințelor mele

    Yumeji's Theme - Shigeru Umebayashi, In the Mood for Love

    Ice Dance - Danny Elfman, Edward Scissorhands, muzica pe care Elfman a compus-o pentru filmele lui Burton este minunată, cu greu am ales o singură melodie.

    Nocturne in C-Sharp Minor - Frederic Chopin, The Pianist

    John Williams - Schindler's List 

    In dreams - Roy Orbison, Blue Velvet,  scena în care Dean Stockwell și Dennis Hopper, fac playback pe această melodie, este genială, este scena mea preferată dintr-un film.

    Down in Mexico - The Coasters, Death Proof, mă bucur că am făcut înainte un top cu melodii din filmele lui Tarantino, pentru că altfel, Tarantino mi-ar fi ocupat jumătate din listă. 

     La Valse d'Amélie - Yann Tiersen, Le Fabuleux Destin d'Amélie Poulain, filmul cu unul dintre cele mai frumoase soundtrack-uri

     Quizás, Quizás, Quizás - Osvaldo Farrés, La Mala Educacion

     Budamara - Goran Bregovic, Black Cat, White Cat

     Suspiria - Goblin, Suspiria, este melodia pe care o am ca ton de apel încă de când am văzut filmul, am avut câteva tentative nereușite de a o schimba, dar pur și simplu nu pot renunța la ea. E genială.

     Love Theme - Nino Rota, The Godfather.. și aici ar intra cam tot ce a compus Nino Rota, pentru Coppola, Fellini, Visconti și alții

     

Read more >>

Carne Tremula

An: 1997

Regie: Pedro Almodóvar

Scenariu: Pedro Almodóvar

Distribuție: Javier Bardem

                 Francesca Neri

                 Ángela Molina

                 Penélope Cruz

       În momentul în care l-am descoperit pe Pedro Almodovar, am privit o mare parte din filmele pe care le făcuse până atunci într-o singură noapte. Acesta este efectul pe care ți-l provoacă Almodovar, vrei tot mai mult și niciodată nu este prea mult. Am început cu minunatul Todo Sobre mi Madre și în noaptea aceea am terminat cu Carne Tremula, și pentru că am considerat că l-am văzut la o oră prea târzie, l-am revăzut a doua zi, și dupa o săptămână, și după câteva luni și după un an și anul acesta a fost probabil a 4-a oară când l-am văzut.

      Un film plin de pasiune, cu o narațiune complexă, Carne Tremula este un film despre răzbunare, dorință și regrete, un film în stilul specific regizorului, cu o poveste originală ce te va captiva de la început până la sfârșit.

      Filmul este bazat pe romanul Live Flesh al scriitoarei britanice Ruth Rendell și spune o poveste uimitoare ce începe cu o obsesie romantică și se transformă într-o dramă a disperării. După o întâlnire sexuală aleatorie, Victor se simte atras de Elena și vrea să o cunoască mai bine, deși ea abia își mai amintește de el. Astfel că băiatul se duce în apartamentul ei pentru a o convinge să-i acorde o șansă. Elena încearcă să-l sperie cu un pistol și ceea ce pare a fi o glumă, un joc, este văzut de doi polițiști, pe fereastră, ca un posibil viol. Un moment de neînțelegere se transformă într-un moment de tensiune, ce se termină într-un mod dramatic și unul dintre polițiști, David, este împușcat din greseală și rămâne paralizat pe viață. Victor este găsit vinovat și petrece 4 ani în închisoare, timp în care obsesia pentru Elena rămâne vie, dar în care se declanșază și dorința de răzbunare. Între timp Elena se căsătorește cu David, dar totul se schimbă în viața lor în momentul în care Victor este eliberat. Cei trei sunt prinși într-un joc obsesiv condus de pasiune, gelozie și dorință de răzbunare. Finalul, poate surprinzător pentru unii, poate previzibil pentru alții, este cu siguranță modul perfect de a încheia povestea.

      Maestru al poveștilor de dragoste controversate, Almodovar ne oferă un film elegant, o dramă sofisticată în care sunt presărate, cu stil, momente de umor și erotism, și așa cum ne-a obișnuit regizorul, nici aici nu-și pierde simțul delicat al ironiei. Almodovar ne demonstrează încă o dată că nu există nici o regulă în iubire, concepții precum dragoste platonică, relație sau căsătorie, sunt supraapreciate și deși romantismul nu este negat, de fapt suntem conduși de trăiri impulsive, de obsesii și dorințe.

      Carne Tremula este o imagine superbă, realizată în culori puternice și compusă de personaje și decoruri fascinante. Acest minunat tablou este însoțit de o coloană sonoră poetică, ce face ca fiecare cadru să se desfășoare fluid sub ochii tăi. Încântător vizual și convingător narativ, coonstruit într-un mod extrem de inteligent, filmul este o definiție pentru ceea ce înseamnă cinema de artă. 

      Umor, dramatism, senzualitate, Almodovar...nu există nici un motiv să evitați acest film minunat.

Read more >>

Primul meu film - leapșa amintirilor

     Neobosita Teo de la CineMagazin, ne mai aruncă o provocare și de data asta ne propune să răscolim bine în amintiri și să găsim primele imagini care ne-au marcat începuturile de privitor de film. Poate pentru unii este mai greu să-și amintească care au fost primele filme pe care le-au vizionat, dar nu și pentru mine, îmi amintesc perfect primele imagini, chiar dacă le-am văzut la o vârstă destul de fragedă.... sau, cel puțin, cred că îmi amintesc....

     A Nightmare on Elm Street - când mă gândesc la primul film vizionat, îmi vin în minte scene cu Freddy Krueger. Nu-mi amintesc vârsta la care l-am văzut, nu știam să citesc, mare lucru nu cred ca înțelegeam, dar știu că în mod ironic pentru un copil de vârsta mea nu m-a speriat, nu mi-a dat coșmaruri, dar am rămas fascinată de personaje, de costumul lui Freddy, de machiaj.

     Child's Play - un alt horror menit să înfricoșeze.. l-a mine nu a funcționat pentru că pe parcursul întregului film nu făceam altceva decât să mă întreb „cum au făcut ei păpușa să meargă?”... cred că era prea mult pentru mine, atunci, să înțeleg că păpușa adăpostește spiritul unui criminal în serie.

    Poltergeist - cât de mare și tare mă dădeam eu că pe mine nu mă sperie filmele horror, ca pe alți copii. Asta până să apară Poltergeist și să mă țină nopți întregi nedormită. Nici atunci nu cred înțelegeam ce se întâmplă, doar că de data asta nu am mai văzut costume fascinante ci doar scene și apariții înfricoșetoare.

   Stalker - știu că sună pompos, dar nu vă așteptați să spun că l-am și înțeles, absolut deloc, dar a fost momentul în care am început să văd filmele cu alți ochi, în care m-am îndrăgostit realmente de cinematografie. L-am văzut ce-i drept la o vârsta puțin mai mare, cred că în jur de 9 ani, îmi amintesc că deja știam să citesc, dar chiar și așa nu am înțeles nimic la prima vizionare, însă imi amintesc perfect cât de mult mi-au plăcut imaginile, culorile sepia, era ceva ce nu mai văzusem, total diferit de preferințele mele de până atunci cu filme horror viu colorate de categoria B. A fost primul meu impact cu cinematografia de calitate și probabil din această cauză a rămas și până azi unul dintre filmele mele preferate. 

Read more >>

MEET THE ROMANIAN ARTISTS

Loc de întâlnire pentru artiști la lucru                                                      

      Asociaţia Arta nu muşcă vă invită miercuri, 22 august 2012, începând cu ora 20:00, la evenimentul pilot, din seria “Meet the romanian artists “,  ce se va  desfăşura la L8 by Stephan Pelger (Sos. Nordului, nr.7-9).

     Arta nu muşcă & L8 by Stephan Pelger mizează pe creativitate și  inovativitate în selecționarea artiștilor. Meet the romanian artists este mai mult decât o declarație cultural artistică, este un adevărat spectacol, semnătura talentului pur românesc.

       Artiștii la lucru își vor prezenta creația, fie în formă incipientă, ce va fi continuată live,

fie în formă finală. Daniel Rădulescu este un tînăr artist grafician, de 22 ani, din Brașov, care propune desenul în nisip, într-un spațiu special amenjat și o lucrare grafică, nefinalizată,în detaliu și tuș. Smooth jazz-ul este actul pregătit de La pasion de una rosa & soprana, Aleka Potîngă.Actrița Andreea Enia va susține un recital de 2 poezii, iar momentele de dans vor fi din zona tango-ului.

     Despre Arta nu Mușcă

 Arta nu mușcă susține tinerele talente și adevăratele valori românești, realizând o serie de  manifestații desfășurate, într-o manieră modernă și atractivă. Evenimentele sunt create tot de două tinere, pasionate de artă și de cultura frumosului, menite să surprindă creația, artistul și omul.

 http://www.facebook.com/artanumusca

Read more >>

Porcile

An: 1969

Regie: Pier Paolo Pasolini

Scenariu: Pier Paolo Pasolini

Distribuție: Marco Ferreri

                 Jean-Pierre Léaud

                 Anne Wiazemsky

         Un film în regia genialului Pier Paolo Pasolini, pe care nu stiu cum de nu l-am remarcat până acum, dar pe care l-am descoperită datorită Adrianei, o experiență interesantă, ciudată, dar fascinantă. Un film așa cum numai Pasolini poate face, te amețește, te poartă în lumi absurde, și de fiecare dată reușește, cu succes, să te surprindă. 

       Avem de-a face cu două poveşti dramatice deconectate, dar ambele având ca temă principală comportamentul animalic al oamenilor atunci când sunt scoși din aria de valori și norme sociale, ambele la fel de bizar construite. Într-un trecut nedeterminat, un om sălbatic, aflat în imposibilitatea de a găsi hrană recurge la canibalism. În a doua poveste, Julian, fiul unui industriaș german ce încearcă să intre în afaceri cu fostul nazist Herdhitze, în semn de protest refuză să se căsătorească cu logodnica sa și își înclină „romantisul” către porci. Finalul ambelor povești este brutal și frapant, orchestrat în nuanțe sinistre, iar dacă ar trebui să-l descriu în două cuvinte acestea ar fi „ironia sorții”.

       Regizorul creează un film tulburător, atât ca mesaj, cât și vizual, scenele de canibalism, in special, fiind cu adevărat repugnante. Dar lăsând la o parte dizgrația pe care o simți privind aceste scene, unul dintre capitolele la care filmul excelează este chiar imaginea. Peisajul sumbru și spectaculos de pe dealurile vulcanice și stâncoase, decorul minimalist îți dau impresia că personajele vin din preistorie, în contradicție cu povestea lui Julian care este filmată într-o manieră silistică rafinată. 

       Orice atinge Pasolini se transformă într-o operă de artă, de asemenea înclinațiile sale către poezie se reflectă și în filmele pe care le face, pentru că indiferent de tema aleasă aceasta are parte de cea mai spectaculoasă descriere și cele mai uimitoare și provocatoare personaje. Majoritatea filmelor sale au avut ca piatră de temelie teme precum religia și politica, iar pe lângă referințele fantastice religioase și politice, Porcile este o abordare intelectuală a unor subiecte precum canibalismul și bestialitatea. Regizorul își prezintă totuși impresionantul spectacol într-o notă de mare importanță dar fără a avea o acțiune reală. Acțiunea filmului, dialogurile, sunt absurde și bizare, dar tocmai acest lucru face filmul și mai fermecător. La nivelul dialogului în povestea canibalului avem de-a aface mai mult cu lipsa de dialog, pe când în a doua poveste cu un mod ciudat de comunicare. Julian și Ida comunică într-un mod neobișnuit, uneori poetic și distins, uneori aberant, adulții vorbesc în metafore, iar în mod ironic replica memorabilă a filmului, vine tocmai din povestea lipsită de dialog: „ I killed my father, I ate human flesh, and I quiver with joy”.

       La fel ca majoritatea filmelor lui Pasolini, și Porcile este o remarcă sceptică asupra umanității, un film provocator și extrem de complex. Cred că este una dintre cele mai dificile recenzii pe care le-am făcut vreodată, este foarte greu să descrii în cuvinte complexitatea filmelor lui Pasolini, dar sper că am reușit să va conving sau măcar să vă stârnesc curiozitatea.

       

      

     

Read more >>

Ecranizari - Guest-post de Emil Calinescu

     EmilcalinescU va saluta din nou din deplasare. Astazi va voi vorbi despre ecranizari . Pe romaneste : acele filme facute pe baza unei carti.

      Dupa parerea mea, ecranizarile sunt de 3 feluri :

   1. Ecranizarile perfecte, adica acele filme care urmeaza intocmai firul narativ al cartii.

  2. Ecranizarile partiale, adica cele care urmeaza firul narativ al unei carti, dar nu in totalitate.

  3. Ecranizarile imperfecte (alta denumire n-am gasit), adica acele ecranizari unde sunt folosite doar personaje din carti celebre, actiunea fiind alta.

     Acum sa dam exemple. Si incep cu punctul 3. Aici imi vin in minte 2 exemple recente : Sherlock Holmes si Cei 3 muschetari (3D). Filmele au fost apreciate in mod diferit : daca primul (de fapt primele, ca au fost 2 filme Sherlock Holmes) a fost bine primit de catre critici, al doilea a fost considerat un kitch. Imi amintesc, legat de Muschetari, ca am fost cu un amic la cinema sa-l vedem. Iar el a plecat extrem de dezamagit si scarbit din sala. Cei 3 muschetari era una din cartile copilariei sale si era foarte mahnit ca o carte atat de buna fusese « stricata ».

 Oricum, aceste ecranizari imperfecte sunt destul de rare. 

     Mai intalnite sunt cele din primele 2 categorii. Iar diferenta dintre ele cica ar fi cel mai bine observabila la Fata cu dragon tatuat. Despre diferenta dintre varianta americana si varianta suedeza am scris pe vechiul blog. Reiau acum pe scurt argumentatia.

  Asadar, de ce judecam un film doar dupa cat de fidel reproduce actiunea cartii? Regizorul ala nu trebuie sa-si puna amprenta personala ? Nu sunt alte elemente care ar trebui sa faca filmul bun ? Legat de asta, invoc de fiecare data un film romanesc : Toate panzele sus.  Filmul este o capodopera, iar aici cred ca e toata lumea de acord cu mine. Doar ca, si aici e partea interesanta, el se abate intr-un moment crucial de la firul epic al romanului. Astfel, in carte capitanul Anton Lupan NU se intalneste cu prietenul lui francez Pierre Vaillant. In film insa cei doi se intalnesc. Si acum intreb : aceasta abatere scade valoarea filmului ? Eu cred ca nu.

    Inchei cu alta precizare. Scrisesem saptamanile trecute, de data asta pe noul blog, un articol despre gusturile cinefile . Intr-un comentariu insa mi se atrage atentia ca exista o categorie distincta de cinefili, aceia care ar viziona la orice ora ecranizari. Daca e asa, tot ce pot sa ma intreb este ce categorie de ecranizari prefera ? Tind sa cred ca cele din prima categorie.

Salutari CINEFILE tuturor si daca doriti sa scrieti, va astept cu un guest pe blogul meu. 

Read more >>

Requiem for a dream - Guest-post de David Cristian

 An: 2000

Regie: Darren Aronofsky

Scenariu: Darren Aronofsky

Distributie: Jared Leto

                 Ellen Burstyn

                 Jennifer Connelly

                 Marlon Wayans

       Pot spune fără niciun fel de ezitare că nu vei mai vedea vreun film ca şi "Requiem for a dream". 

Inspirat după nuvela "Last exit to Brooklyn" scrisă de Huber Selby JR., filmul prezintă viaţa a patru adolescenţi şi cum aceştia aleg o cale fără întoarcere în cercul vicios al drogurilor.

      Este genul de film care arată cum orice poate creea dependenţă, nu doar drogurile. Înveţi cum fiecare dorinţă a ta, indiferent cât de mică şi nesemnificativă îţi poate distruge întreaga viaţa daca devii obsedat de ea. 

      Modul în care au jucat actorii merită toate laudele deoarece este unul din lucrurile ce au făcut ca filmul să depăşească toate aşteptările. Uluitoarea performanţă a fiecăruia ar trebui să fie un model demn de urmat pentru oricine vrea să devină actor. 

      Alte plusuri ar fi scenariul perfect şi modul în care regizorul Darren Aronofsky a îmbinat perfect fiecare detaliu. Rezultatul fiind înfricosător de eficace.

     Recomand acest film oricui ştie că poate face faţă unor mesaje incredibil de puternice. Este brutal şi straniu dar pe altă parte îţi deschide ochii spre un pericol trecut neobservat până acum.

    Eşti pregătit pentru el şi pentru o aventură ce nu o vei uita prea curând?

    Scris de Faildude

Mulţumesc Film Cultura Arta pentru că mi-a acceptat articolul.

Read more >>

Enter The Void

An: 2009

Regie: Gaspar Noé

Scenariu: Gaspar Noé

Distribuție: Nathaniel Brown

                 Paz de la Huerta

      Fiecare film al lui Gaspar Noe este unic, original, extravagant, iar Enter The Void nu face excepție. Însă, chiar dacă se poate recunoște mâna regizorului, Enter The Void este diferit față de producțiile cu care ne-a obișnuit Noe până acum. Excentricul regizor reușește să ne uimească din nou și de această dată ne oferă mai mult decât o producție cinematografică originală, ne oferă o experiență în sine, o experiență unică și halucinantă.

     O calatorie amețitoare, dar spectaculoasă, trăită, la propriu, prin ochii protagonistului, o reflecție asupra vieții de după moarte, o viziune originală asupra reîncarnării, Enter The Void, prezintă ultimul „capitol” din viața de muritor a unui dealer de droguri și primul „capitol” din viața de apoi. 

     Oscar și-a pierdut părinții, încă de când era un copil, într-un accident de mașină, moment în care a fost despărțit și de sora sa mai mică. Ajuns în Tokyo, devine dealer de droguri, pentru a strânge suficienți bani să-și aducă sora, Linda, aproape de el. La scurt timp după ce Linda ajunge în Tokyo, lucrurile ia o întorsătură neașteptată, și Oscar este ucis de poliție, într-un bar unde videa droguri. Sufletul său, însă, rămâne  aproape de sora căreia i-a promis că o să-i fie mereu alături.

     Îmagini agitate, confuze, învăluite în culori radiante și fluorescente, efecte puternice de sunet, încă de la început regizorul ne introduce în atmosfera delirantă ce ne va acapara pe tot parcursul filmului. Îmaginea ni se deschide prin ochii lui Oscar, și timp de 30 de minute, suntem în pielea lui, în viața lui de muritor, vedem ceea ce vede și el, inclusiv atunci când clipește, „simțim” aceeași euforie pe care o simte și el în urma consumului de droguri. Fumează halucinogene, ecranul expodează cu forme și culori fluorescente, se uită în oglindă, acesta fiind unul dintre puținele momente în care îi vedem fața, se plimbă cu un prieten discutând „Cartea tibetană a morților”, aici ne este introdusă și principala temă a filmului - „viața” după moarte și reîncarnarea, ajunge într-un club pentru a vinde droguri, este ucis de un polițist și din acest moment începe parte a II-a a filmului. Ce se întâmplă după moarte? Trupul putrezește. Dar spiritul? Spre ce se îndreaptă? 

Și în partea a II-a urmărim povestea, tot din punctul de vedere al lui Oscar, camera rămâne în spatele protagonistului, însă, perspectiva este diferită. Camera de filmat plutește în derivă, oferindu-ne o vedere panoramică asupra orașului, în aceeași atmosferă halucinantă. Siritul lui Oscar va continua călătoria, pe străzile întunecate ale orașului, cufundat în amintiri. Scene cu sora sa, din prezent, reacția ei în fața morții lui, se intersectează cu flashback-uri  din copilărie, momentul accidentului, promisiunea lor că vor rămâne alături unul de celălalt, totul desfășurându-se într-un ritm tulburător, dar extrem de spectaculos. 

    Această intimitate între spectator și personaj, oferită de perspectiva de filmare a camerei, îți impune un punct de vedere mai subiectiv, simți mai intens trăirile personajelor, ești mai implicat în poveste, iar acest lucru face ca simpla vizionare a unui film să devină o experiență în sine, al cărui efect asupra ta este mult mai puternic decât te-ai fi așteptat.

    Gaspar Noe știe cum să-și atragă publicul încă din primele momente ale filmului, un mare plus fiind chiar genericul, excelent realizat, este ca un preview al atmosferei ce urmează să „te invadeze”.  

    Pentru mine Irreversible este, și probabil va rămâne, capodopera lui Noe și unul dintre cele mai bune filme realizate vreodată, dar asta nu înseamnă că Enter The Void nu m-a impresionat, din contră, confuz, dar uimitor, m-a surprins într-un mod în care nu mă așteptam. 

    Enter The Void este un film impunător, memorabil, dar înainte de toate este un film îndrăzneț, fastuos și pervers, unic chiar și în filmografia extravagantului Gaspar Noe, îndrăznește să te șocheze și chiar reușește. 

Read more >>