Porcile

An: 1969

Regie: Pier Paolo Pasolini

Scenariu: Pier Paolo Pasolini

Distribuție: Marco Ferreri

                 Jean-Pierre Léaud

                 Anne Wiazemsky

         Un film în regia genialului Pier Paolo Pasolini, pe care nu stiu cum de nu l-am remarcat până acum, dar pe care l-am descoperită datorită Adrianei, o experiență interesantă, ciudată, dar fascinantă. Un film așa cum numai Pasolini poate face, te amețește, te poartă în lumi absurde, și de fiecare dată reușește, cu succes, să te surprindă. 

       Avem de-a face cu două poveşti dramatice deconectate, dar ambele având ca temă principală comportamentul animalic al oamenilor atunci când sunt scoși din aria de valori și norme sociale, ambele la fel de bizar construite. Într-un trecut nedeterminat, un om sălbatic, aflat în imposibilitatea de a găsi hrană recurge la canibalism. În a doua poveste, Julian, fiul unui industriaș german ce încearcă să intre în afaceri cu fostul nazist Herdhitze, în semn de protest refuză să se căsătorească cu logodnica sa și își înclină „romantisul” către porci. Finalul ambelor povești este brutal și frapant, orchestrat în nuanțe sinistre, iar dacă ar trebui să-l descriu în două cuvinte acestea ar fi „ironia sorții”.

       Regizorul creează un film tulburător, atât ca mesaj, cât și vizual, scenele de canibalism, in special, fiind cu adevărat repugnante. Dar lăsând la o parte dizgrația pe care o simți privind aceste scene, unul dintre capitolele la care filmul excelează este chiar imaginea. Peisajul sumbru și spectaculos de pe dealurile vulcanice și stâncoase, decorul minimalist îți dau impresia că personajele vin din preistorie, în contradicție cu povestea lui Julian care este filmată într-o manieră silistică rafinată. 

       Orice atinge Pasolini se transformă într-o operă de artă, de asemenea înclinațiile sale către poezie se reflectă și în filmele pe care le face, pentru că indiferent de tema aleasă aceasta are parte de cea mai spectaculoasă descriere și cele mai uimitoare și provocatoare personaje. Majoritatea filmelor sale au avut ca piatră de temelie teme precum religia și politica, iar pe lângă referințele fantastice religioase și politice, Porcile este o abordare intelectuală a unor subiecte precum canibalismul și bestialitatea. Regizorul își prezintă totuși impresionantul spectacol într-o notă de mare importanță dar fără a avea o acțiune reală. Acțiunea filmului, dialogurile, sunt absurde și bizare, dar tocmai acest lucru face filmul și mai fermecător. La nivelul dialogului în povestea canibalului avem de-a aface mai mult cu lipsa de dialog, pe când în a doua poveste cu un mod ciudat de comunicare. Julian și Ida comunică într-un mod neobișnuit, uneori poetic și distins, uneori aberant, adulții vorbesc în metafore, iar în mod ironic replica memorabilă a filmului, vine tocmai din povestea lipsită de dialog: „ I killed my father, I ate human flesh, and I quiver with joy”.

       La fel ca majoritatea filmelor lui Pasolini, și Porcile este o remarcă sceptică asupra umanității, un film provocator și extrem de complex. Cred că este una dintre cele mai dificile recenzii pe care le-am făcut vreodată, este foarte greu să descrii în cuvinte complexitatea filmelor lui Pasolini, dar sper că am reușit să va conving sau măcar să vă stârnesc curiozitatea.