Jung-Yeon Min este o artistă suprarealistă din Coreea. Artista îmbină spații imaginare cu elemente reale și provoacă publicul să reflecteze la ceea ce este posibil atunci când imaginația „zboară” fără limite.
„We need to Talk About Kevin”, o adaptare a romanului cu același nume al lui Lionel Shriver, este acel gen de film care îți dă, în permanență, impresia că ceva rău urmează să se întâmple, chiar dacă desfășurarea acțiunii nu-ți dezvăluie, în tocmai, acest lucru. Atmosfera este tensionată, atât datorită protagonistei, ale cărei trăiri interioare ni se transmit încă de la începutul filmului, când nu știm ce-i cauzează suferința, dar și datorită unei regii excepționale. Desfășurarea acțiunii este compusă din flashback-uri, fragmente de timp confuze, care pe parcursul filmului duc către un final ce devine încet, încet previzibil. Această previzibilitate este totuși una subtilă, deoarece este undeva în mintea ta, dar parcă nu ai curaj să o rostești. Astfel suspansul crește cu fiecare secvență ce duce spre final, și cu toate că este un final pe care îl intuim reușește să ne șocheze și rămânem cu aceeași întrebare cu care rămâne și Eva. Putea fi acest gest prevenit? Cine a fost de vină, sau mai exact a fost vina cuiva, în mod special? Cu toate că acest gen de regie nu este nou, în acest film aduce un plus de suspans și teroare filmului.
Eva (Tilda Swinton), a renunţat la carieră pentru a-l naşte pe Kevin, dar chiar de când băiatul e bebeluş, relaţia mamă-fiu e una dificilă. La 15 ani, Kevin face ceva irațional şi de neiertat în ochii întregii comunităţi, iar Eva e sfâșiată de propriile sentimente de durere și vinovăție. Kevin este un copil „special” încă de la o vârstă fragedă, bebeluș fiind plânge încontinuu când este cu mama sa, este mereu iritat, între 6-8 ani el este deja un mic „monstru” inteligent care își manipulează tatăl și își înnebunește mama, iar ca adolescent, semnele de cruzime se accentuează, înca reușește să-și păcălească tatăl cu care este iubitor și afectuos, dar nu se sfiește să-și arate adevărata față mamei.
Filmul este presarat cu accente de roșu și chiar dacă de cele mai multe ori este vorba despre alimente (roșii, pasta de tomate, gem) e o trimitere clară către sânge, către violență, către nebunie, către cel final previzibil, dar șocant.
Este practic o poveste de groază, fără a avea eticheta de horror. După ce vedem „We Need To Talk About Kevin”, avem impresia că ceea ce se întâmplă în film se poate întâmpla și în viața reală, se poate întâmpla oricui, mai ales că nici măcar la sfârșit nu ți se răspunde la întrebarea „De ce?”.
„We Need To Talk About Kevin” este un film ce te va bântui aproape la fel de mult ca cel mai înfricoșător horror pe care l-ai văzut până acum. Un film ce merita mai multă atenție la Oscar, ne oferă una dintre cele mai bune performanțe ale anului, Tilda Swinton.
Mai sunt câteva zile până la premiile Oscar 2012 și cred că în nici un an nu am fost mai indiferentă decât anul acesta. mi se pare unua dintre cele mai slabe ediții în ceea ce privește nominalizările. Nu spun că nu au fost filme bune, sau performanțe foarte bune, pentru că au fost, dar nimic care să mă impresioneze, nu cred că o să-mi amintesc de nici unul dintre rolurile de anul acesta, peste câțiva ani. Așa că am decis să fac un top al celor mai bune performanțe de-a lungul timpului. Acestea sunt, pentru mine, cele mai memorabile roluri: 10. Marion Cotillard - Edith Piaf, La Vie en Rose.
Filmul nu este atât de bun pe cât se vrea a fi, dar performanța lui Marion Cotillard este incredibilă. Transformarea fizică a actriței este impresionantă, dar acesta nu este singurul lucru care face acest rol o interpretare demnă de Oscar. Cotillard oferă una dintre cele mai spectaculoase și mai inspirate performanțe din istoria filmului, este cu adevărat de neuitat. La Vie en Rose înseamnă Marion Cotillard 9. Heath Ledger - Joker, The Dark Knight.
Heath Ledger este un actor care și-a dovedit talentul încă din primele sale filme și un actor care a evoluat cu fiecare film realizat. A avut roluri dintre cele mai diverse și s-a descurcat foarte bine de fiecare dată, dar rolul din The Dark Knight a fost apogeul carierei sale și din păcate și penultimul film. Un actor promițător, care s-a stins mult prea devreme, a realizat unul dintre cele mai memorabile roluri, performanța sa din The Dark Knight va rămâne, cu siguranță, ca una dintre cele mai bune performanțe în cinematografie. O performanță tulburătoare, un nou portret al răului în cinematografie, va fi un punct de reper pentru rolurile negative. El a creat un personaj atât de îngrozitor și de imprevizibil, un geniu malefic, a reușit să ducă conceptul creat în jurul personajului Joker, la un alt nivel, nemaiîntâlnit în niciun film Batman. Toată atenția care i se atribuie, nu se datorează faptului că a murit imediat după filmări, ci faptului că a realizat o performanță memorabilă a unui rol negativ. Chiar dacă excelează și la capitolul regie și scenariu, The Dark Knight este, cu siguranță, filmul lui Ledger, performanța lui este un spectacol în sine. 8. Edward Norton - Derek Vinyard, American History X.
Un personaj atât de controversat cu o evoluție psihologică impresionantă îi aduce lui Edward Norton statutul de, unul dintre cei mai buni actori ai generației sale. Totuși actorul pierde Oscarul în 1999 în favoarea lui Roberto Benigni (La Vita e Bella). 7. Meryl Streep - Sophie Zawistowska, Sophie's Choice.
Sophie's Chioce nu este cel mai bun film în care a jucat Meryl Streep, dar interpretarea rolului Sophie Zawistowska este, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune performanțe ale actriței. Actrița cu cele mai multe nominalizări la Oscar, 14, Meryl Streep, ne oferă în Sophie's Choise o interpretare claustrofobică, o interpretare ce te ține cu sufletul la gură, nu te lasă să respiri nicio clipă, este o lecție de actorie. 6. Anthony Hopkins - Hannibal Lecter, The Silence of the Lambs.
Unul dintre cei mai iubiți actori, joacă unul dintre cele mai înfricoșătoare personaje din industria cinematografică, și o face atât de bine. Anthony Hopkins apare în film aproximativ 25 de minute și cu toate astea reușește să transmită atât de mult, încât primește și un Oscar. Probabil cel mai bun rol al lui Hopkins, este un rol memorabil, o performanță de referință. 5. Al Pacino - Frank Serpico, Serpico.
De cele mai multe ori când te gândești la un actor, îți vine în minte un singur rol, cel mai impunător rol sau rolul care l-a consacrat, dar când vine vorba de Al Pacino nu mă pot gândi la un singur film. Cum poți să alegi care este cel mai bun rol dintre Michael Corleone (The Godfather), Frank Serpico (Serpico), Sonny Wortzik (Dog Day Afternoon), Tony Montana (Scarface) și Carlito Brigante (Carlito's Way)? Oricât de greu ar fi, am ales Serpico, ca fiind cel mai bun rol datorită complexității, dar și datorită evoluției personajului, lucru care ar putea pune în dificultate un actor, dar nu și pe Al Pacino. 4. Vivien Leigh - Scarlett O'Hara, Gone With the Wind.
Nici filmul și nici cartea Gone With the Wind, nu m-au atras în mod special. Am citit și cartea, am văzut și filmul, dar nu pot spune că se află pe lista mea de filme preferat, însă performanța lui Leigh este pe lista mea, și cu siguranță este una dintre cele mai bune performanțe feminine din istoria filmului. Vivien Leigh joacă unul dintre cele mai complexe personaje atât din industria filmului, cât și din literatură, iar ceea ce reușește ea să facă cu acest personaj este absolut incredibil. 3. Marlon Brando - Vito Corleone, The Godfather.
Unul dintre cele mai bune filme din istoria cinematografie, cât și unul dintre cele mai memorabile personaje. Probabil a devenit un fel de clișeu să spui că cel mai bun film este The Godfather și personajul preferat este Vito Corleone, dar este un motiv bun pentru asta, ceea ce Coppola a făcut cu acest film, și Marlon Brando cu acest personaj, cu greu poate fi egalat. Nimeni de la Paramount nu l-a vrut pe Brando în acest film, noroc cu Coppola care nu s-a lăsat și a facut tot ce a vrut el, pentru că acest personaj parcă a fost scris special pentru Brando (citiți și cartea și o să vă dați seama că nimeni altcineva nu ar fi putut juca acest rol). Chiar dacă Brando a jucat doar în primul film, este primul de care ne amintim când ne gândim la The Godfather. 2. Robert De Niro - Jake LaMotta, Raging Bull.
Când te gândești la cel mai bun rol al lui Robert De Niro este destul de greu să alegi între Jake La Motta, Travis Bickle (Taxi Driver), Jimmy Conway (Goodfellas) și Vito Corleone (The Godfather). Totuși preferatul meu este rolul din Raging Bull deoarece ceea ce face De Niro pentru acest rol, atât fizic (la începu a trebuit să facă sport, să fie în formă, ca un adevărat boxeur, pentru ca mai apoi să se îngrașă aproximativ 27 kg), cât și pe plan emoțional este absolut impresionant. Actorul reușește să portretizeze un personaj atât de complex, un sportiv excelent, dar un om brutal, egocentrist, paranoic, capabil de gesturi șocante, un om care îți inspiră simpatie, milă și dezgust în același timp. 1. Jack Nicholson - Randle Patrick McMurphy, One Flew Over The Cuckoo's Nest.
Nicholson este genul de actor care reușește să facă din orice rol, un rol memorabil. Indiferent cât de bune sau slabe au fost filmele în care a jucat, performanțele lui nu au putut fi puse la îndoială nici măcar o dată. Preferatele mele sunt rolurile din Five Easy Pieces și One Flew Over The Cuckoo's Nest, iar cine a citit cartea One Flew Over the Cuckoo's Nest poate înțelege de ce am ales pe primul loc rolul lui McMurphy. A reușit să surprindă atât de bine personajul încât îți este imposibil să îți imaginezi pe altcineva în acest rol. Alte performanțe ce merită precizate: Javier Bardem - No Country for Old Men; Mar Adentro Bette Davis -All About Eve; What Ever Happend to Baby Jane Joe Pesci - Goodfellas Ingrid Bergman - Hostsonaten Katharine Hepburn - The Lion in Winter Ellen Burstyn - Alice Doesn't Live Here Anymore Shirley MacLaine - Terms of Endearment Orson Welles - Citezen Kane Marcello Mastroianni - 8 1/2 Mickey Rourke - The Wrestler Audrey Tautou - Amelie Ana Torrent - Cria Cuervos Adrien Brody - The Pianist Cate Blanchet - Elizabeth Nicole Kidman - Dogville Samuel L. Jackson -Pulp Fiction Christoph Waltz - Inglourious Basterds Malcolm Mcdowell -A Clockwork Orange Peter O'toole - Lawrence of Arabia Helen Mirren - The Queen Natalie Portman - Leon Tatum O'Neal - Paper Moon Gael Garcia Bernal -Amores Perros
De curând am început sa urmăresc Dexter. Nu știu exact de ce nu m-a atras până acum serialul, dar am decis să privesc un episod, din curiozitate. Un episod, și încă unul, și încă unul și fără să-mi dau seama, era noapte, mi se închideau ochii de somn și tot mai vroiam încă unul. Cei care urmăresc serialul pot să înțeleagă de ce, Dexter te acaparează nu numai prin subiect (personajul principal - un criminal în serie), dar mai ales printr-un scenariu extrem de inteligent realizat. Sper ca și următoarele sezoane să fie la fel de bune ca primul, să nu se piardă pe parcurs așa cum se întâmplă cu foarte multe seriale.
Vizionând aseară episodul 9 (sezonul 1), mi-am reamintit o melodie, de a cărei existență aproape că uitasem, a trecut atât de mult timp de când nu am mai ascultat-o... și s-a potrivit de minune cu atmosfera episodului.
Creedence Clearwater Revival - Have You Ever Seen The Rain
An: 2011 Regie: Bennett Miller Scenariu: Steven Zaillian Aron Sorkin Stan Chervin Distribuție: Brad Pitt Jonah Hill Robin Wright Chris Pratt Trebuie să recunosc că baseball-ul este un sport pe care nu prea îl înțeleg, nu mă pasionează și ca atare este un subiect de care nu aș fi atrasă în mod normal. Dar cum pentru mine subiectul nu este o prioritate când aleg să văd un film, (eu consider că un regizor excelent și un scenariu inteligent pot face din orice subiect un film de calitate) am decis să-l vizionez, si pentru ca am auzit numai de bine despre Bennett Miller și interpretarea actorilor. Și de ce să nu recunosc, faptul că are o nominalizare la Oscar a reprezentat un atuu, sau mai bine zis mi-a stârnit curiozitatea.. Merită filmul aceste laude și mai ales aceste nominalizări? Răspunsul este da..și nu..... Marele plus al filmului este acela că, regizorul reușește să se ferească de clișeele specifice dramelor sportive. Filmul nu este, așa cum ne-am obișnuit până acum, despre un succes sportiv neașteptat, ci despre o situație unică în lumea sportului, despre o metodă nouă și îndrăzneață de a conduce un club. Moneyball, reușește să transforme ceea ce ar fi putut fi o dramă emoționantă și melodramatică, într-o poveste incitantă. Filmul este inspirat dintr-o poveste reală, aceea a fostului jucător de baseball Billy Beane (Brad Pitt) care, nereuşind să fie cel mai bun pe teren, renunţă şi devine manager al echipei Oakland Athletics. Când cei mai buni jucători părăsesc echipa pentru salarii mai mari, Billy se confruntă cu o situație dificilă, dar din dorința de a câștiga campionatul este dispus să încerce orice metodă. Astfel apelează la Peter (Jonah Hill), un tânăr economist ce a studiat la Yale, și împreună aplică o metodă nouă, neconvențională în lumea baseball-ului, formarea unei echipe bazată pe statistici. Ei aduc la echipă jucători talentați, cu un număr bun în statistici, dar care fuseseră ignoraţi, de alte cluburi pe motiv că nu mai sunt foarte tineri, că au un caracter dificil sau că au fost accidentaţi. Moneyball este un film care punctează foarte mult la capitolul scenariu și interpretare. În acest moment nu-mi pot imagina pe altcineva mai potrivit decât Brad Pitt pentru rolul lui Billy Beane, și nervos și relaxat reacțiile lui par absolut normale. Nu știu dacă Brad Pitt chiar merită să câștige Oscar-ul, dar cu siguranță nominalizarea a primit-o pe merit, după rolul din Tweleve Monkeys acesta fiind probabil cel mai bun rol al său. Cât despre cealaltă nominalizare la capitolul interpretare, Jonah Hill, apreciez încrederea pe care i-a acordat-o regizorul, ținând cont că rolurile lui de până acum au fost destul de mediocre. Actorul a demonstrat că merita această șansă, dar nu cred că merita și nominalizarea, în condițiile în care am văzut multe roluri secundare mult mai bune, anul acesta. Moneyball ne prezintă o altă abordare a subiectelor sportive, o abordare nouă, actuală. Este un film bun, un film ce nu trebuie trecut cu vederea, dar cu toate astea nu cred că merită marele premiu la Oscar.
An: 2011
Regie: Terrence Malick
Scenariu: Terrence Malick
Distribuție: Brad Pitt
Jessica Chastain
Sean Penn
Dacă ar trebui să descriu The Tree of Life în câteva cuvinte, probabil cel mai potrivit termen ar fi - operă de artă. Mulți critici i-au reproșat chiar faptul că se îndepărtează prea mult de ceea ce înseamnă film, din dorința de a se apropia mai mult de artă, dar eu zic că tocmai acest lucru este cel care îl face special, deosebit. Este un film complex, profund și de un lirism cum nu am mai văzut în cinematografie de la filmele lui Tarkovsky, este o adevărată poezie în imagini.
The Tree of Life este cu siguranță un film memorabil pentru oricine îl vede, chiar dacă nu l-a apreciat, dar este de asemenea și un film neînțeles, din punctul meu de vedere. Mulți l-au considerat prea lung, eu în schimb îl consider prea scurt pentru tot ce are de spus. La o primă vedere subiectul pare simplu, dar dacă îl privești în profunzime este mult mai complex de atât și atinge mai mult teme.
Filmul urmărește evoluția lui, Jack, un băiat de 11 ani și familia lui. Educația pe care el și frații lui o primesc de la părinți este contradictorie, mama este blândă și crede că cea ai bună cale de urmat este calea iubirii, pe când tatăl lor încearcă să-i învețe să urmeze calea naturii, încearcă să-i facă să înțeleagă că nimic în viață nu este ușor și dacă vrei să fi luat în serios trebuie să fi dur, nu trebuie să te arăți vulnerabil. Jack încearcă să-i mulțumească pe amândoi, însă acest lucru ne este ușor, iar percepțiile lui încep să se schimbe atunci când un prieten moare înecat și un altul într-un incendiu. El devine furios pe tatăl său pentru agresivitatea lui. Din punct de vedere narativ filmul începe în anii '60 cu moartea unuia dintre copii, o moarte misterioasă despre care nu o să aflăm nici pe parcursul filmului, continuă cu imaginea lui Jack, în anii 2000, într-o lume modernă copleșit de amintiri din viața lui de adolescent. Urmează formarea universului și a vieții pe Pământ, și se întoarce la adolescența lui Jack. Cugetarea lui Jack asupra acestor lucruri o să-i schimbe percepția asupra existenței.
Prin prezentarea acestei familii, a percepțiilor lui Jack, Terrence Malick atinge teme mult mai complexe ca nașterea universului, evoluția vieții pe Terra, toate acestea ducând către principala temă a filmului, și anume, viziunea asupra existentei. Regizorul reușește să scoată în evidență frumusețea fiecărui lucru ce ne înconjoară, atât vizual, cât și auditiv. Un film profund, cu o atmosferă lirică, aduce un aer divin ce învăluie fiecare element ce compune Terra, și care te lasă cu o stare de nostalgie după vizionare. După cum am menționat, regia îmi amintește de filmele lui Tarkovsky, minuțioasă. cu filmări macro asupra elementelor naturii, accentul cade pe detalii, evidențiind astfel elementele profunde ale vieții.
The Tree of Life este un film neînțeles acum, dar care toate șansele să devină un clasic, s-a întâmplat de atâtea ori în istoria cinematografiei. Nu spun ca este un film perfect, dar puterea mesajului și lirismul imaginilor, fac aproape imposibil de observat imperfecțiunile. Aș putea spune că filmul mizează poate prea mult pe religie, dar până la urmă aceasta este viziunea regizorului, o viziune proprie și subiectiva, este dreptul lui să facă asta, la fel cum este dreptul publicului să aleagă dacă este de acord sau nu.
Unui regizor îi este cel mai ușor să transmită anumite mesaje publicului, până la urmă cinematografia, media în general, este cea mai ușoară formă de manipulare, iar Terrence Malick ne manipulează atât de frumos. Efectul este ca atunci când privim fotografii impresionante ale unor locuri minunate și ne dorim să ajungem acolo, The Tree of Life ne lasă cu un sentiment inexplicabil, pare a fi un sentiment de nostalgie, parcă apreciem mai mult viața si tot ceea ne înconjoară, dar în același timp suntem cuprinși de melancolie, avem impresia ca viața trece pe lângă noi si nu suntem capabili sa-i vedem adevărata frumusețe.
An: 2011
Regie: Sean Durkin
Scenariu: Sean Durkin
Distribuție: Elizabeth Olsen
Sarah Paulson
John Hawkes
Martha Marcy May Marlene este filmul de debut al regizorului Sean Durkin și, de asemenea, îl putem considera și debutul actriței Elizabeth Olsen, care este o adevărată surpriză. Sunt sigură că mezinei familiei Olsen i-a fost mai greu să se impună datorită popularității surorilor ei, mai puțin talentate, cărora le dă o lecție de actorie în acest film. Performanța ei în acest film este cu adevărat impresionantă, reușește să ne transmită trăirile personajului într-un mod natural, deloc exagerat, cu grația unu actor ingenios. Nu poți să crezi că acesta este primul ei film.
Acesta începe cu evadarea unei tinere, Martha (Elizabeth Olsen), dintr-o comunitate dubioasă, despre care aflăm pe parcursul filmului, prin amintirile tinerei, că este o comunitate ce acționează ca o sectă, condusă de Patrick (John Hawkes), un lider bizar ale cărui reguli sunt cumplite și imposibil de acceptat pentru orice om normal. Martha fuge de acasă și ajunge în sânul așa numitei „familii”, unde rezistă timp de 2 ani. După ce reușește să evadeze locuiește cu sora sa (Sarah Paulson), dar partea dificilă nu s-a încheiat încă, îi este greu să se elibereze de frică și paranoia, dar și de obiceiurile asimilate acolo.
Acțiunea filmului este lentă, specifică filmelor independente, dar ceea ce deosebește Martha Marcy May Marlene, de celelalte filme, este un personaj principal puternic construit, cu trăiri interioare intense, dar și un regizor ce se leagă de o întâmplare reală pentru a realiza un scenariu original, un film profund și dramatic, reușind totuși să se detașeze total de melodramă.
Filmul se axează strict pe starea mentală a protagonistei, trăirile ei sunt atât intense încât îți dau fiori, iar senzația te urmărește și după vizionare.
Martha este numele ei, Marcy May este numele pe care i l-a dat liderul „familiei”, iar Marlene este numele pe care îl foloseau toate femeile care răspundeau la telefon în „familie”. Filmul este un debut de succes. Un regizor de urmărit pe viitor și o actriță promițătoare, ne aduc pe marile ecrane un film ce intră cu ușurință într-un top al celor mai bune filme din 2011.
An: 2011
Regie: Nicolas Winding Refn
Scenariu: James Sallis
Hossein Amini
Distribuție: Ryan Gosling
Carey Mulligan
Bryan Cranston
Christina Hendricks
Oscar Isaac
Am citit pe multe site-uri, bloguri, cum că, Drive ar fi unul dintre cele mai bune filme ale anului și nu-mi venea să cred. Din sinopsis părea un alt film de acțiune cu actori în vogă. În sfârșit, am decis să-l văd și nu-mi vine să cred că nu l-am vizionat mai devreme, recunosc am greșit, mi-am format o părere înainte să văd filmul, ați avut dreptate, chiar este unul dintre cele mai bune filme ale anului.
Drive este o lecție de stil pentru Hollywood-ul contemporan. Bazat pe romanul lui James Sallis spune povestea unui cascador (Ryan Gosling), care activează și ca șofer pentru tâlhari în timpul unui jaf. Personajul este foarte bine construit, și foarte bine jucat de Gosling și chiar dacă pe parcursul filmului rostește doar câteva replici, tăcerea lui, expresiile și comportamentul transmit mai mult decât mii de cuvinte. Șoferul, despre care nu știm mai nimic, nume, familie, trecut, îl are ca agent pe Shannon, un mafiot de talie mică. Acesta plănuiește să-i construiască o mașină cu care să poată participa pe un circuit profesionist, iar pentru acest plan a găsit și investitori. Protagonistul se îndrăgostește de Irene (Carey Mulligan), vecina sa, care are un copil, Benicio, și un soț în închisoare (Oscar Isaac). El simte nevoia să o ajute atâta timp cât soțul ei este în închisoare, dar și când acesta este eliberat. Un jaf ratat, tocmai din dorința de a o ajuta pe Irene, va schimba totul și va duce încet, încet către prăbușirea tuturor planurilor.
Ceea ce este cu adevărat special, este faptul că fiecărui actor din film, indiferent cât de important este rolul lui i se dă ocazia să-și demonstreze calitățile actoricești, fiecare personaj este construit cu grijă și minuțiozitate, fiecare personaj (în special personajul principal), este învăluit într-un aer misterios, enigmatic. Fără a se folosi de replici siropoase, declarații de dragoste afectuoase sau momente tandre, performanțele celor doi actori, dar și un scenariu foarte bine construit, reușesc să ne transmită chimia dintre cele doua personaje, momentele tăcute, privirile lungi sunt suficiente și spun mai mult decât orice declarație de dragoste.
Protagonistul devine un erou fără etichetă sau o semnătură anume, așa cum ne-au obișnuit eroii filmelor de acțiune, el este un erou mai mult într-un sens alegoric.
Nicolas Winding Refn a câștigat pe merit premiul pentru regie la Cannes, el aduce filmului un aer european, pe care nu știu cât de bine l-a gustat publicul american, obișnuit cu un anumit tipar al filmelor de acțiune ce se repetă la nesfârșit. Atmosfera sumbră, misterioasă, calmă, dar în niciun caz relaxantă, ne duce cu gândul la un film noir, dar nu tradiționalul noir, este mai mult un „modern noir”, dacă pot să-l numesc așa... Filmul te cucerește din punct de vedere vizual, fiecare detaliu este tratat cu grijă și atenție, putem spune că este o dovadă de respect pentru industria cinematografică, dar și pentru public.
Soundtrack-ul nici nu putea fi mai bine ales, este potrivit pentru fiecare imagine în parte, susține atmosfera enigmatică a filmului, dar în același timp este discret, nu-ți distrage atenția de la scene.
Drive este un film ce nu trebuie ratat indiferent de genul preferat, este un film care te va face să experimentezi o serie de trăiri diferite, neașteptate pe tot parcursul lui, este original și imprevizibil. Este cu siguranță unul dintre cele mai bune filme ale anului.
10. Billy Elliot
9. Dirty Dancing
8. Band of Outsiders
7. Grease
6. Scent of a Woman
5. West Side Story
4. Pulp Fiction
3. Zorba the Greek
2. Singing in the Rain
1. Mary Poppins
Jamie Salmon și Jackie K. Seo, fondatorii Avatar Sculpture Works, sunt doi ariști, sculptori hyper-realiști din Canada. Ambii și-au început cariera lucrând ca artiști comerciali, pentru industria cinematografică, iar după un timp au decis să formeze Avatar Sculpture Works și să lucreze pe cont propriu. Sculpturile lor impresionante sunt realizate din materiale ca rășină, silicon, textile, păr.
Se pare că în filme nimic nu este mai romantic decât ploaia. Cum se ivește un moment romantic, apare și ploaia........sau ploaia este cea care face momentul să fie romantic?
Michael Keaton - Batman 1989, Batman Returns 1992
Val Kilmer - Batman Forever 1995
George Clooney - Batman & Robin 1997
Christian Bale - Batman Begins 2005, The Dark Knight 2008, The Dark Knight Rises 2012
Care este favoritul vostru?
.jpg)
